Ochiul deschis înăuntru – „Destrămare” de Sorin Delaskela

În 2019, la Editura Paralela 45, prozatorul și eseistul Sorin Delaskela publică romanul Destrămare, cea de-a treia sa carte de ficțiune, după Abisex (2007, Editura Brumar; reeditare în 2010 la Editura HergBenet) și Noaptea pisicilor lungi (2011, Editura Brumar).

Fragmente din Destrămare au apărut inițial în revistele Poesis Internațional și Lettre Internationale, unde au funcționat ca proze autonome; autorul însuși mărturisește că și-a gândit cartea ca un volum de povestiri, un puzzle în care fiecare piesă contribuie la conturarea treptată a unei lumi „în amurg”, o lume refăcută pas cu pas de către un ins el însuși crepuscular, macerat de singurătate și de angoase, un observator care (își) analizează cu voluptate deposedările aduse de vârstă, (dez)iluziile, fugarele (ne)împliniri de natură socială, erotică, profesională etc.

Această a treia carte așa a beneficiat, din fericire pentru destinul ei, pentru drumul către cititori, de mai multe lansări în orașe mari precum București și Timișoara; scriitorul a acordat câteva interviuri, fiind prezent, ca invitat al realizatoarei de televiziune Georgeta Drăghici, la emisiunea Drept de autor, Radio România Cultural. De asemenea, cartea figurează, alături de alte volume de proză ale unor scriitori prestigioși într-un top propus de AgențiadeCarte.ro, în vederea nominalizării pentru premiile Radio România Cultural, Observator cultural și Gala Tinerilor Scriitori. Destrămare a primit Premiul literar „Cristian Săileanu” pentru romane publicate în anul 2019, acordat de juriul și Grupul „Corfu”, alături de alte două cărți semnate de Octavian Soviany și Mihail Victus.

În cadrul lansărilor și al interviurilor acordate, Sorin Delaskela a vorbit atât despre titlul inițial al cărții (Bărbatul destrămat), cât și despre specificul prozei sale, marcată insistent de reflexivitate, poeticitate și autoreferențialitate. Într-un interviu acordat lui Jovi Ene pentru filme-cărți.ro, scriitorul mărturisește că

„… scriind Destrămare, dominantă a fost senzația că pierd pentru totdeauna o lume, propria lume -un spațiu vechi, surâzător, cunoscut, solar și protector ca un cocon, o lume străluminată de vigoare, mătăsoasă – și că mă îndrept spre un teritoriu totalmente obscur. Scriind, am avut tot timpul sentimentul că nu fac decât să consemnez un declin, să notez sfârșitul acestei lumi strict personale. Vocea din Destrămare e a unui personaj crepuscular”.

Așadar, deși intenția care a stat inițial la baza cărții a fost aceea de a realiza o radiografie a vârstei mijlocii, implicit a trăirilor și a stărilor/experiențelor prin care trece un bărbat de 45 de ani, accentul s-a deplasat ulterior, pe măsură ce textele s-au adunat, dinspre personaj spre lumea acestuia, astfel încât vorbim finalmente despre destrămarea unei lumi, a unei epoci, a unei generații. Sau, după caz, despre recuperarea ei în scris despre salvarea, prin artă, a unei „lumi în amurg”.

Filip Maximilian M, martor și observator contemplativ al acesteia, „personaj crepuscular”, după cum îl denumește însuși autorul cărții, își asumă biografia unui ins cu trăsături pe care le recunoaștem, într-o oarecare măsură, și la personajele din romanele lui Richard Ford, Charles Bukowski sau John Updike: relativ tânăr, relativ realizat socio-profesional, căsătorit sau divorțat, căutând să-și valideze masculinitatea prin relații pasagerecu femei mult mai tinere, atent la „destrămarea” inevitabilă a propriului trup etc. Dacă în primele două cărți accentul cade obsesiv pe imaginea unui astfel de personaj insular, ușor egocentric, pentru care sexul e un soi de vortex narcotizant (o evadare sau o eludare a fricilor, o non-asumare a vieții mic-burgheze), în Destrămare întâlnim un personaj masculin atent la glisajul interior, al trupului, al vârstei mature, care autoscopiază atent, cu nedisimulată voluptate și chiar autoflagelare, destrămarea propriei căsnicii, depresia instalată după ce a fost părăsit, relativizarea relațiilor, moartea unora dintre prietenii din copilărie și adolescență.

Confesiunea lui Filip Maximilian M se realizează concentric, de la imaginea bărbatului matur, care aleargă pe stadion, alături de fete și băieți tineri, în floarea vârstei (prilej pentru a-și observa propria desincronizare de aceștia) și până la cea finală, a insului aflat în propriul apartament, silit să se confrunte cu cohorta unor zile aproape identice în ritualul lor deja asumat.

Ceea ce câștigă în plus cartea aceasta, față de primele două, este tocmai plasarea personajului principal în contextul lumii căreia îi aparține, orașul de provincie denumit simbolic Es, cu toate atributele specifice, de la figurile emblematice (părinți, bunici, profesori, prieteni, iubite – crochiuri care se pot citi ca povestiri în sine, inteligent articulate prozastic) până la viața culturală, ritualurile, așteptările unei întregi generații din secolul trecut, gusturile și, eventual, realizările sau ratările acesteia; e o lume privită și recompusă cu tandrețe și cu o sfâșietoare nostalgie. Destrămarea individuală se topește aproape de la sine în destrămarea acestei lumi deasupra căreia se boltește un cer insuportabil de gol, o lume la granița cu o alta, grăbită și consumeristă. Aflat între ele, personajul-narator nu-și găsește rostul, nu își poate decupa spațiul, zona de confort:

„Eu mă simt însă la capătul acestei lumi clare. Opusul. Nu mă împart nimănui. Monolitic, rigid, imobil și insolubil. Rece și unitar ca un bloc masiv de piatră, tras de frânghii și brațe îndoite, dar în cele din urmă abandonat” (pag. 93).

Deambulările erotice, ședințele de psihoterapie, lumea obiectuală, reificarea, toate acestea îi induc fie spaime existențiale, fie o abordare (auto)ironică salvatoare. Căci insul lui Delaskela e dintotdeauna un outsider, un intrus inteligent, speculativ, îndrăgostit și speriatde existență în același timp, conștient până în rărunchi de vanitasvanitatum și tocmai de aceea incapabil să-și asume un traiect verificat de ceilalți: serviciu, familie, copii, responsabilități, satisfacția grosieră a vieții mic-burgheze. Exercițiile sale autoscopice vădesc o luciditate de stilet, ochiul întors asupra propriei corporalități, asupra sinelui de care uneori tuturor ne e frică:

„Am 45 de ani și sunt o bilă metalică bine prinsă în lanț de brațul macaralei, sunt însuși balansul, vibrația rigidă a lanțului, umbra rotunjoară și agitată care plonjează peste firele de iarbă ce au izbucnit dintre dale…”(pag. 16).

Traseul vieții și deposedările în timp sunt supuse aceleiași analize neiertătoare:

„Începem în forță, cu frenezie, gustând toate aromele lumii, aerul răcoros al dimineții, marginea cănii, laptele cu cacao, textura cuburilor de lemn și a plastilinei, durerile subțiri și mici ale juliturilor, gustul propriului sânge din nasul spart și al nucilor verzi. După copilărie, undeva pe parcurs, toate lucrurile astea se pierd, se atenuează. Apoi, în consecință, apar ulcerațiile, insomnia, proasta impresie despre tine și despre lumea ta, ca și cum viața ar fi o obligație, o îndatorire cetățenească, o cauză exterioară ție” (pag. 94-95).

„Acum și aici, adică depresiv, insomniac, confuz, obosit, înghesuit pe același culoar laolaltă cu alții o mie sau zece mii de bărbați și femei relativ inofensivi și speriați, indivizi anonimi și introvertiți, pentru care viața a devenit de la un moment dat – nimeni nu știe cu exactitate când a început totul – mai complicată și, cumva, în mod inexplicabil, mai grea, ca și cum am purta toți jambiere de plumb” (pag. 92).

A se integra social este, pentru un insular, un efort care induce, până la exacerbare, conștientizarea propriei condiții umane, un soi de viață dublă, în care a urma ritualul asumat de semenii tăi e un exercițiu opresiv:

„Duc o viață banală, neștiută de nimeni, dincolo de ziduri și draperii. Încerc să fiu un tip cumsecade. Uneori stau pe alei și discut cu vecinii probleme de scară. Fumez chinuit, fumul mă îneacă și viața are gust de nevroză” (pag. 56)

Mimarea, aparența unei integrări sociale e permanent subminată de o conștiință lucidă, atentă la miezul efemer al oricărui act de viață. O conștiință care receptează asurzitor viața din jur, de la texturi și mirosuri până la forfota celorlalți oameni, o privire care descompune și filtrează tot și toate, simțind permanent pe limbă gustul insuportabil al neantului:

„Orașul tresare. Îi simți freamătul. O sumă constantă și măsurabilă de vietăți tropăind în papuci de casă. Uși se desfac cu nerăbdare din apăsarea clanțelor de alamă. Clinchetul silfid al liftului oprind cu un etaj mai jos, mai sus. Bâjbâirea după întrerupătoare. Declicul brichetelor. Portierele mașinilor lovesc sec. Voci calde, radiofonice, răzbat prin pereți. Sunetul înfundat al pachetelor de ziare și reviste aruncate pe trotuar. Tropăitul metalic al autobuzelor. Vuietul nerăbdător al unui espressor. Frumusețea fanată și fără orizont a lumii în care ești aruncat, cum zicea un filosof neamț, o lume pe care o iubești, dar care într-o bună zi va dansa pe mormântul tău, și o va face cu zâmbetul pe buze…” (pag. 131).

Într-o recenzie apărută în Arca nr. 2/2020, Felix Nicolau consideră că Sorin Delaskela scrie

„un roman despre toamna oamenilor, a bărbaților în general. Un roman de obosită și delabrată provincie citadină românească” și că ingredientele de succes al tuturor cărților sale sunt „un minunat simț al limbii și un umor ager, intensitatea și bogăția vieții interioare”.

Cu siguranță, grija pentru limbă și pentru mlădierile ei, polizarea tuturor suprafețelor stilistice, structurile poetice, sunt însemnele recognoscibile oricând în textele scrise de Sorin Delaskela. Texte care au gust și miros, o carnație vibrantă, o viață proprie la nivel lingvistic. Aproape un cult al formei, s-ar zice.

L-am ascultat vorbind despre cărțile sale și am intuit, cumva latent, insatisfacția scriitorului care și-ar dori să aibă talentul unor ansambluri epice, să nu se mai afle sub efectul seductiv al formei și al prozei de atmosferă. Dar, de fapt, Sorin Delaskela aici își are, ca scriitor, centrul de greutate. Din el însuși, vorba unui mare prozator interbelic, nu poate ieși…

Destrămare de Sorin Delaskela