O vară mai lungă decât veacul…

Drumul unor cărți către cititori este, în anumite situații, surprinzător. Nu știu dacă la mijloc este ceea ce numim, comercial, „priză la public” sau faptul că o generație întreagă de cititori transformă respectiva carte într-o experiență de grup, astfel încât tirajul se epuizează în timp record, iar cartea ajunge să circule pe filieră subterană, cel puțin până la următoarea ediție.

În 1973, când debuta cu romanul Ultima vară în oraș, Gianfranco Calligarich nu cred că bănuia ce impact va avea aceasta asupra cititorilor de la acea vreme. Cert este că, potrivit notei editorului italian, din varianta în limba română, romanul „a fost un caz editorial aproape unic”: cele șaptesprezece mii de exemplare s-au vândut, toate, în vara lui 1973, apoi cartea a fost cerută și căutată insistent de câteva generații de cititori, „a fost subiectul unor teze de licență și doctorat și a circulat printre membrii unor mici cluburi de cititori”. Când, în 2010, a fost reeditat, făcându-i-se o campanie de presă care utiliza toate mijloacele informaționale specifice, romanul s-a epuizat la fel de repede ca în 1973, fiind greu sau aproape imposibil de găsit chiar și pe internet.

Este, oare, o carte-fenomen și o carte-cult? Prin ce mister sau ce legendă s-a creat în jurul ei astfel încât fascinația se perpetuează în timp, deși gusturile cititorilor se schimbă, ai zice, de la o generație la alta?

„Înarmată” cu toate aceste date despre carte, am avut destule ezitări și chiar îndoieli în momentul în care m-am hotărât totuși să o citesc. Cumva, așteptările mele se roteau în jurul cunoscutului proverb românesc „La pomul lăudat să nu (te) duci cu sacul”. Primul exercițiu de lectură s-a limitat la o răsfoire; am ciugulit de ici-colo pasaje, am adăstat mai mult asupra altora, enfin, cartea nici nu e voluminoasă, cam 206 pagini în variantă românească. Am trecut apoi gospodărește la treabă; primele zeci de pagini nu reușeau să mă prindă suficient, cu excepția pasajelor descriptive, în care vizualizam Roma din secolul trecut, un spațiu sinestezic, decupat pe fundalul unei veri sufocante, dar cumva o vară eternă, prelungită misterios în toate celelalte anotimpuri…

Ritmul este premeditat lent (nu al lecturii, ci al romanului), aș zice înșelător lent, ca o plasă de pescuit cu noduri invizibile. Ajungi, tu, cititorul, să coabitezi cu Leo Gazzarra, protagonistul cărții: îl vezi, îl auzi, bei cu el, te enervezi sau, după caz, te lași pradă inerției care-i caracterizează existența precară la nivel financiar, căci acest Leo nu este doar individul caracteristic unei epoci anume, ci insul întâlnit în orice spațiu și în orice timp, looserul inteligent, incapabil să speculeze vreo oportunitate legată de viața materială, dar etern carismatic. Citind, mi-am dat seama că longevitatea cărții, fascinația ei de-a lungul anilor care au sfârșit un secol și au început altul stă (și) în acest tip de personaj, căci fiecare cititor (re)găsește în el o părticică, o latură, un eșec sentimental, un jemanfișism la adresa regulilor, a tuturor așteptărilor pe care le au ceilalți de la tine. Leo trăiește mereu în prezent, fără a fi neapărat un hedonist prin definiție. Mi-a evocat, de-a lungul paginilor, imaginea unui fluture misterios, care stă nepăsător pe corola unei plante carnivore. Îmi vine brusc să râd: eu văd în Leo un fluture, în timp ce un alt personaj, respectiv Graziano, prietenul său artist, îl compară cu un motan flegmatic:

„Tu ești de treabă, dar asta i-am spus deja. Tu ești un motan. Stai deoparte și te scuturi de lumea asta abjectă și murdară, care se degradează. Tu n-ai deloc nevoie de o soție bogată. Te admir mult – fără glumă. Dacă aș fi poponar, m-aș îndrăgosti de tine…” (pag. 137)

În Roma anilor 60, Leo și Graziano fac o pereche rebelă, delimitându-se de o societate excesiv pragmatică, în care artiștii sunt cultivați cu o anume condescendență, pentru șarmul lor, fiind pigmentul de la evenimentele mondene etc. A bea excesiv, a lenevi, a ocupa diverse slujbe mărunte, cu alte cuvinte a trăi cu seninătate de pe o zi pe alta nu e la îndemâna oricui, e o artă cu care te naști și pe care o cultivi cu insistență. Mereu se vor deschide niște uși, mereu ți se vor întinde mâini salvatoare.

O altă „nadă” a cărții o reprezintă, neîndoios, povestea de dragoste dintre Leo și Arianna. Cu suișuri și coborâșuri, dar mereu febrilă și imprevizibilă. Între ei și cu ei stă orașul: străzile lui toropite de căldură, brutăriile în care se coc, noaptea, brioșe grozave, chioșcurile de ziare, ploile parfumate, cartiere mai puțin cunoscute, cu nume de flori, în care „case abia construite se dărăpănau și firmele birturilor fetide alternau cu cele ale magazinelor de produse electrocasnice”, cu cinematografe care „vomitau pe trotuare un damf de dezinfectant de podele”, dar mai cu seamă marea, marea cu „covorul ei trist de alge uscate și cochilii goale”. Orașul îi răsucește, îi mestecă, îi consumă vorace. Certurile și împăcările lor, momentele de slăbiciune sau de aroganță, provizoratul acesta afectiv ține în egală măsură de structura lor interioară și de o anume dimensiune, regăsibilă în ceea ce suntem noi, cei de azi. De altfel, dacă nu aș fi știut în ce an a fost scris acest roman, nimic din construcția sau din atmosfera sa nu mi-ar fi evocat ultima jumătate de secol douăzeci…

Deși împreună pentru un timp, Leo și Arianna sunt, în realitate, doi însingurați. Lunga vară fierbinte îi aduce împreună și îi desparte, lăsând în fiecare dintre ei un dor, o tânjire niciodată împlinită cu adevărat. Pete de culoare într-o societate romană mondenă, care se angajează în frivolități:

„Dar așa erau ei (sora Ariannei, prietenele etc.). Tratau totul cu superficialitate. Erau frivoli și siguri pe ei. Striveau oamenii cu o replică și apoi treceau peste moment, îndreptându-se spre primul fotoliu care le le ieșea în cale” (pag. 177).

Obosit peste măsură, după o cură de dezalcoolizare, Leo se iluzionează că, întorcându-se acasă, la Milano, rădăcinile (familia) îl vor ajuta să reziste. Momentul acesta, realizat cu mare finețe de către prozatorul italian, surprinde în etape procesul interior, de la coborârea din tren, luarea în posesie a orașului natal, cu schimbări cu tot și până la casa părintească. Leo își vede de la distanță părinții, constatând tulburat că viața lor decurge în ritmul obișnuit, un ritm care nu îl include nici o clipă; el este ratatul, în contextul în care surorile s-au căsătorit cu bărbați cumsecade, au copii și toată familia se pregătește să petreacă împreună Crăciunul. Este o scenă a desprinderii, a ruperii totale. Deambulările care însoțesc ultimul act al cărții nu fac decât să pregătească acest final neașteptat, deși cumva intuit încă de la început. E târziu pentru orice. Leo se oprește din mers. Înainte de a intra definitiv în mare, el vizualizează caleidoscopic nu atât ceea ce a trăit deja, ci exact scenele și vârstele pe care nu le va (mai) trăi niciodată:

„…mă gândesc la tinerețea mea sfârșită și la bătrânețea pe care n-o s-o am, la toate lucrurile neduse la capăt, la copiii născuți morți, la îngeri, la iubirile rămase o închipuire, la visurile nimicite în zori. Și mă gândesc la lucrurile moarte pentru totdeauna, la genocide, la copacii doborâți, la balenele măcelărite și la toate speciile dispărute. Mă gândesc că totul se îndreaptă spre mare. Marea care primește totul, toate lucrurile care n-au reușit niciodată să se nască, toate lucrurile moarte pentru totdeauna.” (pag.206)

Leo, vizionarul. Cu inteligența lui subtilă, presimte extincția în tot ceea ce încă se zbate să trăiască. Declinul civilizației umane. Lupta inegală pentru supraviețuire. Viermele care (ne) roade neobosit. Narcoza grea a singurătății…