Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi – Şi dacă urcăm televizorul în copac?

Fiecare cuvânt din titlul cărţii lui Dan Coman are povestea lui – Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi. Dacă le spui celor mici că o vacanţă de vară e plictisitoare, te vor privi ca pe o acritură, te vor privi cum privea Tom Sawyer, eroul lui Mark Twain, gardul pe care ar fi trebuit să-l vopsească singur, după dorinţa scorpiei de mătuşă Polly – şi Tom nu foloseşte mai deloc bidineaua, are ajutoare, el nu prea face de fapt nimic. Aşa s-ar uita la tine şi copiii din Gersa I – multe se numesc aşa în cartea asta, Gersa, e un nume care se potriveşte universului. Ucu şi Dan, Ucudane li se mai spune, adică fraţii Răţoi, locuiesc într-o casă-verde-ca-pătrunjelul, dincolo de care e râul, dincolo de care e şcoala. Dincolo de care nu prea mai ştiu ce este, poate Dealul cu corcoduşe:

„Dincolo de casa-noastră-verde-ca-pătrunjelul e râul, iar dincolo de râu e şcoala.

Dincolo de şcoală, de râu şi de casa-noastră-verde-ca-pătrunjelul e biserica, iar în spatele bisericii e cimitirul.

Un cimitir îngust, sub formă de L-mare-de-tipar, aşezat în pantă – spaţiu perfect pentru a pierde vremea cât e ziua de lungă.” (pp. 6-7)

Acest dincolo face diferenţa, arătând că există mereu ceva ce scapă privirii şi ar putea fi, eventual, descoperit, ca remediu pentru plictiseală. E greu să suferi de plictiseală, aflăm asta din primele pagini, chiar de la protagonişti. E drept că în paradis s-ar putea să te plictiseşti, ştim de la Ivan Turbincă, dar lucrurile sunt şi cum le vedem, adică verzi sau în mişcare, aşa că de plictiseala e şi nu prea e loc în Gersa I:

„De o săptămână suntem în vacanţa de vară şi deja ne plictisim îngrozitor.

Plictiseala e galbenă şi moale, zice fratele meu, scobindu-se în nas.

Plicitiseala e plictiseală, nu are culoare, îi răspund, ridicându-mă de pe trepte, scuipând cu toată forţa în sus, încercând să dau boltă, să nimeresc apoi cu biluţele spumoase de scuipat una dintre găinile care se tot învârt şi cotcodăcesc prin faţa casei.

Casa noastră e verde ca pătrunjelul, zice Ucu, ridicându-se la rândul lui, atât cât să vadă dacă am nimerit vreuna din ţintele mele mobile.” (p. 6)

Discuţiile despre plictiseală nu sunt niciodată plictisitoare, căci pierderea de vreme, să-i zicem aşa, este totuşi palpabilă. Pentru cei cu imaginaţie, plictiseala are culoare, are miros, plictiseala e o prezenţă, e o broască verde, grasă şi bătrână. Şi nici n-ai cum să treci cu vederea, la început de vacanţă, starea de aşteptare a ceva care să te scoată, ca pe Cireșari, din rutină şi să te îndemne la explorări – scriind cuvântul „explorări” mă gândesc, nu ştiu de ce, la explorările Adinei Popescu, pe Calea Moşilor, le-a prezentat pe larg în 8 Povestiri. E drept că şi prin Exuvii era o fetiţă, Simona, care se plictisea uneori, şi atunci inventa nu ghicitori, ca tatăl lui Ucudan, ci tot felul de jocuri de-a strâns pleoapele. Să mai spun că plictiseala lui Ucudan nu e infinită, cum părea la început de vacanţă. Plictiseala ia sfârşit când apar verişorii, a căror prezenţă e mai valoroasă decât orice cadou minunat adus de ei de la Sfântu Gheorghe. O lună şi jumătate petrecută împreună e lucrul cel mai important.

Poate ar trebui, citind, să am alături şi un dicţionar. Leşie, ştie cineva, dintre cititorii mai scunzi, ce este aceea leşie?! Am căutat deja, apare, să ştiţi, o referinţă de la Ion Creangă, din Amintiri din copilărie: Și noi pe căldurile cele ne ungeam cu leșie tulbure, ședeam afară la soare cu pielea goală, până se usca cenușa pe noi. Evident, avem aici episodul cu râia luată de la caprele Irinucăi, la Broşteni. Era bună leşia ca medicament, ostoia rănile.

Dar noi suntem la Gersa I, să nu uitaţi, unde fraţii Răţoi au o problemă, cum au toţi la şcoala din sat, cu păduchii, iar de păduchi nu scapi uşor, doar dacă te speli pe cap cu petrol, trebuie să fii ras, model Kojak. Fraţii Răţoi ştiu ce e leşia fiindcă ştiu şi ce e săpunul de casă. În verandă, în timp ce tatăl îngrijeşte straturile de ardei şi de castraveţi din grădină, în timp ce copiii au mai luat o porţie de pităceaţă şi o molfăie leneş pe treptele casei (e bună pităceaţa asta, că nu-i doar pâine cu dulceaţă, la fel i se spune şi grişului cu sirop de zahăr!), în verandă, aşadar, mama spală rufele cu săpun de casă, iar apa din ligheanul de tablă trebuie să-i fi asprit şi mai tare mâinile, cu toate că săpunul de casă are şi o mireasmă a lui, inconfundabilă, de pelin. Mâinile mamei miros frumos a pelin, familiar:

„Plictiseala miroase puternic a ceapă. A săpun de casă, făcut din leşie şi întins pe ziare, la uscat. A găinaţ. A biscuiţi cu măr. A praf şi a pâine neagră, zice întruna frate-meu, stând turceşte pe trepte.

Miroase pe naiba, îi răspund, aşezându-mă lângă el, pe cimentul cald.

Plictiseala e o broască verde, grasă şi bătrână. O musculiţă care se simte foarte singură, zice el, vorbind ca pentru sine.” (p. 10)

Poate că lumea asta din Gersa I pare măruntă, şi este, dacă luăm în considerare înălţimea unor copii din 1986 (aţi observat că în ziua de azi elevii de la primară sunt mai înăltuţi?!) şi dorinţa acestor Băiuţei de a face ca în ziua de 17 iunie 1986 plictiseala să nu mai pară aşa de lungă, fără sfârşit. E drept, că fraţii Răţoi nu locuiesc într-un cartier bucureştean, pe Aleea Băiuţ, ca în romanul fraţilor Florian, ci, vă amintiţi, în Gersa I, unde iarba-i moale şi pufoasă în cimitir, numai bună pentru a juca fotbal fără să-ţi zdreleşti genunchii, unde căpiţele de fân sunt ascunzători ideale, iar măcrişul, plantele pentru ceai şi trifoiul sunt ţintele perfecte pentru exersarea arcurilor făcute din lemn de alun sau a pistoaleleor cu capse. Între timp, poţi să mai ceri o porţie de pităceaţă, care e mai bună când e cerută în limba păsărească, limbaj universal în Gersa I. Încercaţi:

Pi-pă/tă-pă/ce-pe/pe-pe.

Şi poate vi se pare că aţi fost deja în Gersa I, cu toate că e posibil să fi fost doar într-o vacanţă în Gândurile trândave ale unui pierde-vară cu Jerome K. Jerome. Puteţi avea dovada acestei treceri prin Gersa I dacă vă amintiţi versurile imnului Trei culori cunosc pe lume, îl cântau pionierii la şcoală, sau, şi mai bine, de vremurile când o antenă care prindea bulgarii (sârbii, ungurii etc.) valora enorm în timpul campionatelor de fotbal:

„Hai, mă, ţineţi şi voi antena asta, că eu m-am săturat!

A luat-o altul şi a început iar să o mişte, desfăcându-i braţele mai larg, dar punctuleţele gri şi negre se învârteau întruna pe ecran, fără nicio schimbare.

Dracu’ să-l ia de televizor, a strigat Şorobetea, cred că meciul a şi început.

Păi, mă, nu ţi-am spus eu, a zis altul, dacă mergeam pe Dealul cu corcoduşe, acum stăteam cu o bere în faţă şi ne uitam liniştiţi la meci.

Dar cu ce să fi mers până acolo? Miniera lui Costan e stricată, mi-a zis clar că n-o mai poate mişca din loc. Şi apoi să mergi atâta amar de drum numa’ pentru un meci, nici asta nu-i treabă.

Mă, a zis brusc cel cu vocea piţigăiată, dacă urcăm televizorul în copac? Uite, în nucul ăsta, poate dacă e mai sus prinde ceva. (p. 102)

Ei, ca să ştiţi dacă televizorul a fost sau nu urcat în copac, trebuie să găsiţi cartea, care e minunată şi pentru că are nişte ilustraţii neobişnuit de frumoase (oare cum se spune neobişnuit în limba păsărească?), realizate de Andrei Damian.

De ziua Bookhub, care parcă nu întâmplător e de Buna Vestire, am căutat cel mai frumos text citit în ultimul timp. Am avut noroc. Şi mi-am adus aminte:

După fiecare silabă, pui P şi ultima literă a silabei:

Bookhub = Book-po/hub-pu!

Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi de Dan Coman