„Hannah Arendt, Martin Heidegger. Scrisori 1925-1975“ editate de Ursula Ludz

Martin Heidegger și Hannah Arendt au fost doi filozofi cu renume. Ea a fost studenta lui și, la un moment dat, îi devine iubită. Și-au scris scrisori, desigur.

Noi am uitat cât de frumos e să scrii și să primești scrisori. Nesocotim „virtuțile” scrisorilor în raport cu oportunitățile nemărginite și invadatoare ale schimbului instant și spontan de mesaje (text, audio, video) online. Ordinea, prioritățile (concentrarea) și stilul ar fi niște criterii de demarcație. Scrisorile sunt o concentrare de trăiri și experiențe, un rezumat afectiv și efectiv pe care, cu siguranță, nu l-am putea extrage, după o anumită perioadă, din haosul mesajelor online, dacă am dori, de exemplu, să reconstituim viața și activitatea cuiva. Iar distanța și timpul care despart două scrisori, doi oameni care conversează în acest mod, acționează ca un organizator al gândurilor și, în același timp, ca un profesor de compoziție și stil, dar și, totodată, ca un indicator al lucrurilor cu adevărat importante la o anumită dată. Față de o scrisoare pe care știi că nu o mai poți corecta instant sau decât la următoarea scrisoare, ai o atitudine mai grijulie, te gândești la coerența și integritatea ei, îți pasă. Timpul pe care ți-l rezervi pentru gândire este altul.

Iar gândirea, nu iubirea, a fost constanta relației și centrul vieții celor doi. Cât de frumos poate fi asta putem citi în scrisorile ce și le-au scris.

Am început lectura corespondenței Hannah Arendt – Martin Heidegger fără să fi citit, în prealabil, vreo biografie a celor doi sau a relației dintre ei și fără să fi știut decât în linii mari câte ceva despre viața mai ales a ei. A fost o alegere deliberată, pentru că îmi doream să-i cunosc, mai întâi, prin cuvintele lor, nu ale biografilor. Dar să citești scrisori pentru a descoperi amănunte biografice este, pentru mine cel puțin, un interes secundar, deși acest efect colateral este inevitabil, mai ales datorită notelor editoarei Ursula Ludz. Eram sigură că natura relației lor era, în primul rând, intelectuală, iar legătura amoroasă, dacă nu a fost un accident tineresc, a fost, cu siguranță, subordonată unei atracții spirituale, în care cuvântul, rostit sau scris, ca întruchipare aproximativă a gândirii, juca, negreșit, un rol primordial. Nici o întâmplare din istoria relației celor doi nu poate fi de un mai mare interes decât cuvintele pe care și le-au spus, iar accesul la cuvintele pe care și le-au spus este o poartă spre o cultură a intimității a cărei chei s-au pierdut.

Cartea Hannah Arendt, Martin Heidegger. Scrisori 1925-1975 este împărțită în trei părți corespunzătoare celor trei mari etape care pot fi distinse în relația celor doi: Prima vedere corespunde perioadei relației lor amoroase, Re-vederea cuprinde schimbul epistolar reluat după greșeala lui nazistă, iar Toamna este partea cu scrisorile din perioada coaptă a relației lor, ultimile scrisori. Tonul, stilul și subiectele de interes ale corespondenților de asemenea se schimbă, impunând și validând această divizare.

Prima vedere conține scrisorile pasionale ale lui Martin Heidegger către iubita sa, Hannah Arendt, scrise în perioada 1925 – 1933. Scrisorile ei nu s-au păstrat (cu excepția a trei scrisori) probabil în virtutea înțelegerii dintre cei doi de a nimici dovezile unei relații extraconjugale, înțelegere pe care ea nu a respectat-o. În general, scrisorile ei alcătuiesc cam o treime din conținutul cărții; vedem, așadar, că Heidegger a fost mai hotărât să se țină de cuvânt. Când spun despre scrisorile lui din această perioadă că ar fi pasionale sunt influențată de percepția comparativă cu celelalte două părți ale cărții, în care corespondența devine mai cerebrală, fără să fie lipsită însă de cele mai sincere emoții exprimate în cuvinte. Dar nicidecum nu înseamnă că sunt pasionale în sensul pe care am fi înclinați să îl presupunem – patetice și pline de declarații sofisticate sau deplasate de dragoste sau dorință. Pasiunea lui nu pare să fie violentă sau, așa cum îi stă bine unui filozof, ea este stăpânită de o exprimare atentă și elegantă. Ba chiar o anumită pudoare, greu de înțeles azi, este caracteristică schimbului epistolar. De altfel, Martin Heidegger este convins (ca orice îndrăgostit), și îi mărturisește și ei, că relația lor nu este o pasiune trivială:

„Apropierea dintre noi n-a stat nici o clipă sub puterea a ceea ce este doar pământesc, orb, sălbatic și fără lege”. (p.35)

În orice caz, limita decenței e atât de înaltă, încât nu am reușit să găsesc o îndrăzneală mai mare decât aceasta: „Scrisoarea ta m-a tulburat la fel de mult ca și prima ta apropiere”. (p.66), în care, de altfel, tulburarea și apropierea pot fi înțelese în diferite feluri, după măsura și imaginația fiecăruia.

De faptul că pasiunea lui nu este copleșitoare ne dăm seama din presupusele ei reproșuri sau, cine știe?, tristeți, cărora el le răspunde (justificându-se):

„Te-am uitat – dar nu din indiferență și nici pentru că, între timp, au intervenit lucruri urgente care își cer rezolvarea, ci fiindcă a trebuit să te uit și te voi uita de câte ori lucrul meu îmi va cere concentrare maximă”. (p.60)

Această scuză va interveni de mai multe ori în schimbul epistolar, pe când erau iubiți sau mai târziu, când erau doar prieteni, astfel încât nu putem avea îndoieli că lucrul, adică dedicarea sa procesului de creație, a fost întotdeauna prioritar oricăror frământări nelegate de acest proces:

„Această des-prindere de tot ce e omenesc și întreruperea tuturor raporturilor cu ceilalți sunt, din punctul de vedere al creației, cea mai grandioasă dintre experiențele omenești – iar dîn punctul de vedere al situației concrete, cea mai infamă din câte există. Ți se smulge inima din trup în deplină stare de conștiență”. (p.61)

Din acele puține scrisori ale Hannah Arendt care s-au păstrat din perioada primei vederi, înțelegem că ea, așa cum îi stă bine unei femei, oricât de filozoafă ar fi, este mai implicată și mai tulburată, acceptând și asumându-și situația:

„Că acum nu vii – cred că sunt în stare să înțeleg. Și totuși mi-e teamă, la fel ca în toate aceste zile, când m-a cuprins brusc angoasa, una aproape misterios de persistentă” (p.72)

Situație care, cel puțin pentru ea sau cel puțin teoretic, continuă să fie valabilă chiar și când ea se căsătorește:

„vin acum la tine cu vechea siguranță și cu vechea rugăminte: nu mă uita și mai ales nu uita cât de conștientă sunt de faptul că iubirea noastră a devenit binecuvântarea vieții mele. Conștiința acestui fapt nu-mi poate fi zdruncinată de nimic, nici măcar astăzi, când eu, cea care nu își găsea liniștea, mi-am aflat un „acasă” și mi-am găsit locul lângă un om pe care tu îl vei înțelege poate cel mai puțin”.

Nu știm dacă „astăzi” e chiar ziua nunții ei, dar în privința marii ei iubiri pentru Heidegger scrisoarea nu lasă loc de dubii.

Această atitudine diferită a celor doi unul față de altul i se relevă oricărui cititor al corespondenței și nu este nicidecum o interpretare. Iată ce spune Matei Călinescu, în Un altfel de jurnal, despre vestita relație:

„Figura lui M.H., cum apare din aceste scrisori, e aceea a unui autor preocupat în primul rând de opera sa și de difuzarea ei, atașat de corespondenta sa, după un episod erotic, după o lungă pauză. […] Remarcabilă la H.A. e fixația admirativă, punctul de plecare al dragostei pentru profesor în anii 1920 și al amintirii acestei iubiri-admirație peste ani, în ciuda turbulențelor istoriei”. (p.169, Humanitas, 2016)

Cea de-a doua parte, Re-vederea, cuprinde perioada dintre anii 1950 și 1965, perioadă căreia îi dă startul Hannah Arendt, care sparge tăcerea iertându-l pentru că aderase la un partid totalitar și antisemit, și abia după ce a putut să se distanțeze probabil, temporal și emoțional, de ororile naziste care au făcut-o să părăsească țara, pentru a se adăposti mai întâi în Franța și, apoi, a se stabili definitiv în SUA. Situația fiind, de data aceasta, cu totul alta, Martin Heidegger nu mai are motive să scape de scrisorile ei: soția lui, Elfride, știe despre aventura soțului (chiar el a pus-o la curent) și, pe de altă parte, s-ar putea ca M.H., dimpotrivă, să fie interesat în a le păstra „ca argument tăcut și totodată elocvent împotriva reputației că ar fi antisemit”, cum presupune Matei Călinescu în jurnalul deja amintit (Un altfel de jurnal, p.169, Humanitas, 2016).

Totuși, el continuă să-i dedice și trimită poezii, să-i fie recunoscător pentru revedere, să-i arate cât de mult ține la prietenia ei, dar tonul e, desigur, altul, mai echilibrat, dar și reconciliant, exprimarea și mesajele – mai mult decât oricând ancorate în filozofia sa (cea teoretică, nu de viață):

„Ah – „A fi”-ul însuși a fost pe de-a-ntregul lăsat în urmă. Însă tu, mult iubita mea prietenă, tu trebuie să știi: „gândit și blând” – așadar nimic uitat, ba chiar dimpotrivă – toată durerea ta nemăsurată și toată absența mea, pe care nu mi-am ascuns-o, răsună laolaltă din inimile noastre, ca un dangăt prelung de clopot, străbătând o lume. A răsunat în lumina acelei dimineți când, după mai multe zile, ne-a adus clipă regăsirii apropierii, în mijlocul îndepărtării dintre noi”. (p.111)

Din punctul de vedere al evoluției filozofiei lui, cred că cei ce îi studiază parcursul au multe de aflat din corespondența cu Arendt. Ea fiind un corespondent pe măsura lui îndrăznesc să spun, îi încredința frământările lui teoretice, precum și textele la care lucra, cu rugămintea de a le citi critic și a-i pune cele mai „inoportune întrebări”.

Pe ea, deși prea puțin o putem compara cu perioada tinereții, o găsim la fel de dedicată lui, atentă la tot ce scrie, precum și de o maturitate altruistă și totodată neforțată în raport cu el, dar deja ferm instalată în propriul parcurs creativ și existențial, împlinită alături de cel de-al doilea soț cu care rezonează în toate.

Dacă e să ne orientăm după golurile dintre scrisori, putem presupune că următoarea „supărare” e a lui. După ce, în 1960, ea îi trimite cartea sa magistrală, Originile totalitarismului, însoțită de explicația de ce nu îi este dedicată lui, el nu îi mai scrie până în 1964, când îi mulțumește, tot cu mare întârziere, pentru felicitarea aniversării a 75 de ani (nici nu îi citește cartea, scuzându-se cu proasta cunoaștere a limbii engleze). Nu vreau să accentuez mai mult decât e cazul acest egoism al lui, pe care îl putem trata cu cea mai sinceră înțelegere, dacă e să-l vedem din perspectiva creatorului, dar și pentru că cu adevărat stoică și fascinantă este admirația ei, care se manifestă fără rezerve, dar și cu o admirabilă luciditate, mai ales în scrisorile din partea a treia, intitulată Toamna, care cuprinde perioada 1966 – 1975, anul morții ei.

În această a treia etapă a relației lor, chiar și în scrisorile lui, am văzut-o mai mult pe ea, o Hannah Arendt perseverentă, realizată, împlinită moral și spiritual, deși plină de griji și îngrijorări. Îngrijorări pentru situația politică mondială, pentru războiul din Vietnam, pentru mișcările studențești sau cele feministe „care au luat-o complet razna”, dar și pentru sănătatea lui M.H., care face un accident cerebral în 1970, precum și a soțului său, sănătatea acestuia din urmă fiind tot mai precară, situație care se încheie cu decesul lui, în același an. Griji pentru prelegerile pe care trebuie să le pună la punct, pentru conferințele pe care le ține, pentru cărțile pentru care are nevoie de timp și de liniște, dar și pentru traducerile cărților lui M.H., pe care le supraveghează cu scrupulozitate. În timp ce nu doar M.H., dar și soția lui, manifestă încredere deplină în prietena lor de peste ocean, căreia îi cer sfaturi critice, când e vorba de scrierile lui, dar și practice, când e vorba de vânzarea manuscriselor lui. Iar călătoriile ei în Europa implică, neapărat, una sau câteva vizite la cuplul Heidegger. Se simte, în scrisori, instalarea unei intimități blânde, lipsite de tensiuni și angoase, iar dacă scrisorile lui devin tot mai scurte și mai seci, și asta o putem pune pe seama confortului unei prietenii care își poate permite asemenea relaxări.

Hannah însă rămâne fidelă până la capăt manierei sale admirative de a-l aborda, chiar și atunci când îl aduce cu picioarele pe pământ, argumentându-i de ce trebuie să publice într-o antologie, alături de autori lângă care el consideră că nu îi este locul: „dacă nu vrei să apari decât printre egali, atunci nu poți publică decât separat și singur: știi foarte bine că nu ai egali”. (p.241)

Admirația și recunoștința pe care le simte față de profesorul său nu sunt un secret relevat doar în scrisorile către M.H. Discursul pe care îl ține H.A. la radio, cu ocazia aniversării a 80 de ani a filozofului, este o mostră de respectuoasă și devotată apreciere care, de n-ar fi realizările inovatoare ale autoarei în domeniul filozofiei politice și contribuția originală la metafizică, ar putea fi bănuită de servitute.

„În această dimensiune a profunzimi, pe care abia gândirea sa sfredelitoare a putut să o deschidă și să o facă accesibilă, Heidegger a pus la punct o vastă rețea de astfel de cărări ale gândirii; iar singurul rezultat nemijlocit, care a atras, bineînțeles, atenția și a făcut școală, este faptul că Heidegger a făcut să se prăbușească edificiul metafizicii tradiționale […] În ceea ce privește însă contribuția lui Heidegger la prăbușirea metafizicii- care, oricum, era imanentă -, lui și numai lui i se datorează faptul că această prăbușire s-a petrecut într-o manieră demnă de ceea ce fusese mai înainte și că metafizica a fost gândită până la capăt, și nu doar, așa-zicând, călcată în picioare de ceea ce a venit după ea”. (p.208)

Dar nu numai viața și filozofia celor doi e cuprinsă în schimbul epistolar. Ei au fost martorii unui veac deosebit de turbulent, aflat în permanentă schimbare, care i-a implicat și afectat direct. Lumea pentru care au luptat se destrăma chiar în timp ce ei lucrau la construcția ei. Nimic nu mai era la fel: Europa, care „Nu mai este decât un nume căruia cu greu i se mai poate adăuga un conținut”, universitățile, care „fac totul ca să accelereze degradarea”, chiar și cărțile: „Bănuiesc că nu există atâtea lucruri demne de gândit cum ar lăsa să se creadă bibliotecile și piața de carte” sau cititorii: „În epoca informației, posibilitățile de a mai învăța să citești sunt pe cale de dispariție”. Totuși, Ei, spre deosebire de noi, încă au fost acei ce aveau încredere în Gândire, căreia îi arătau respectul cuvenit nu doar în operele lor, ci și în rutina unui schimb de scrisori ce va rămâne un model: de stil, demnitate și reflecție.

Scrisori 1925-1975 de Hannah Arendt, Martin Heidegger