O lungă petală de mare. Ebru – între alb și roșu

O lungă petală de mare, romanul lui Isabel Allende începe cu imaginea puternică a supraviețuirii miraculoase, în condiții, cum spun medicii, incompatibile cu viața – o mână, care nu e a unui chirurg, este strecurată în cavitatea toracică a unui muribund, pentru a-i restabili ritmul vital. Scena se petrece pe un peron, unde stau de-a valma trupuri fără viață, victimele războiului dintre albi și roșii:

„În cei trei ani de practică în timpul Războiului Civil, mai întâi pe fronturile din Madrid și Teruel, apoi la spitalul de evacuare de la Manresa, credea că le văzuse pe toate și ajunsese imun la orice suferință omenească, însă niciodată nu văzuse o inimă vie. Fascinat, a privit ultimele bătăi, tot mai lente și neregulate, până au încetat de tot și soldățelul a încremenit fără să scoată un suspin. Preț de o clipă, Dalmau s-a uitat la gaura roșie în care nu mai bătea nimic. Dintre toate amintirile de război, aceasta avea să fie cea mai tenace și insistentă – copilul de cincisprezece sau șaisprezece ani, încă imberb, murdar de luptă și de sânge uscat, întins pe jos cu inima la vedere. Nu și-a explicat nicicând de ce a introdus trei degete de la mâna dreaptă în rană și a început să apese ritmic, calm și firesc, un timp imposibil de determinat, poate treizeci de secunde, poate o eternitate. A simțit că inima prindea viață, mai întâi cu un tremur imperceptibil, apoi cu bătăi viguroase și regulate.

̶ Tinere, dacă n-aș fi văzut cu ochii mei, n-aș fi crezut în ruptul capului! a zis pe un ton solemn un doctor care se apropiase fără ca Dalmau să prindă de veste.” (p. 12-13)

Râul Ebru a jucat un rol decisiv în lupta dintre republicani – o largă alianță de anticlericali, liberali, socialiști, comuniști, anarhiști – și naționaliștii generalului Franco, marcând căderea unuia dintre bastioanele Cataloniei în perioada Războiului Civil din Spania (1936-1939). Pe 26 ianuarie 1939, după lupte care duraseră o sută treisprezece zile și provocaseră mii de morți, Barcelona ajungea, după Retragerea de la Ebru, sub conducerea lui Franco, despre care se știa că instituise teroarea în orașele catalane deja cucerite de albi. Perioada este tulbure, societatea catalană fiind sfâșiată între cele două terori, cea anarhistă, a republicanilor roșii care voiau reforme, și cea organizată, aproape un genocid, a generalilor albi, dispuși să curețe, la propriu, Catalonia de orice tendință de coagulare a stângii politice.

La granița franceză, mulți coborâți de pe traseele greu accesibile din Pirinei, se refugiază civilii proveniți din zonele de război, o jumătate de milion, femei și copii, dar și combatanți din tabăra republicană care se așteptau la represalii. Guvernul republican conducea de la Paris, din exil, ceea ce demoralizează și mai mult oamenii de rând, cărora nu le mai rămâne, ca să nu-și piardă viața, decât să plece cât mai repede, abandonându-și casele, lucrurile de preț, familia, îndesând în bagaje o bucată de săpun, o conservă, tutun englezesc sau cafea, adică lucruri de care putea să depindă, în viitorul apropiat, viața lor.

Romanul Această petală îngustă de mare al lui Isabel Allende acoperă, la nivel documentar, perioada schimbării violente de regim politic din timpul celei de-a Doua Republici Spaniole, după scindarea tragică, la capătul neputinței clasei politice de a reforma societatea, între albi și roșii. Promițând milă și dreptate, propaganda fascistă a generalilor folosea violența de stradă ca formă de intimidare a adversarilor politici, considerând nesupunere civică orice act de împotrivire. Dar ambele tabere au comis atrocități și au masacrat populația civilă. Se duceau bătălii puternice pentru cucerirea orașelor rebele – Madrid, Valencia, Taragona, Barcelona etc. Fugarii adunați într-un refugiu din Pirinei, la granița franceză, vorbesc despre masacrul de la Gurnica, ulterior, subiectul operei lui Picasso, și despre înfrângerea inevitabilă a republicanilor. Avioanele din Legiunea Condor bombardaseră orașul istoric, distrugându-l.

Numit încă din 1934 consul în Spania, chilianul Pablo Neruda (1904–1973) trăiește în miezul războiului civil și publică Spania în inimă, mărturia sa despre o perioadă în care sunt uciși poeții – Federico García Lorca fusese asasinat în 1936, victimă a reglărilor de conturi dintre cele două tabere.

La graniță, problema refugiaților spanioli este greu de rezolvat, existând printre fugari temeri că cei prinși de autoritățile franceze vor fi repatriați, fiind considerați dezertori. Franța vecină se confruntă cu un exod căruia nu-i poate face față – sute de mii de oameni trăind deja în sărăcie extremă după ce-și părăsiseră orașele de teama represaliilor franchiste, mulți răniți și bolnavi, afectați de foamete și de boală. În aceste condiții, poetul Pablo Neruda se implică într-o misiune de salvare pe care o consideră ulterior cel mai nobil poem al său. Neruda găsește soluții legale și, sprijinit de voluntari, îmbarcă plătind transportul, în 1939, pe vasul comercial Winnipeg aproximativ două mii de refugiați, crema artiștilor spanioli, dar și oameni care, ca Víctor Dalmau, prin profesia lor, puteau fi de folos țării de adopție. În romanul lui Allende, scena aceasta a plecării în exil prinde contur până la nuanță:

„Ziua de 4 august 1939 la Bordeaux avea să rămână mereu în amintirea lui Víctor Dalmau, a lui Roser Bruguera și a celor două mii și ceva de spanioli care plecau spre țara aceea lunguiață din America de Sud, agățată de munți ca să nu cadă în mare și despre care nu știau nimic. Neruda avea s-o descrie ca pe o lungă petală de mare, de vin, de zăpadă, tivită cu o panglică de spumă albă și neagră, dar nici asta nu i-ar fi lămurit mai bine pe expatriați. Pe hartă, Chile părea ceva îngust și depărtat. Piața din Bordeaux era un furnicar, mulțimea sporea întruna, toropită de căldura verii, sub un cer foarte albastru. Oamenii ajungeau cu trenul, în camioane și în mașini ticsite, cei mai mulți direct din lagăre, flămâzi, slabi, fără să se fi putut spăla. Dat fiind că bărbații fuseseră luni de zile despărțiți de neveste și copii, reîntâlnirea era un adevărat delir de dramatism și emoție. Se aplecau peste geamurile trenului, se strigau, se recunoșteau, se îmbrățișau plângând. Un tată care credea că fiul îi murise pe Ebru, doi frați care nu mai știau nimic unul despre altul încă de pe vreme frontului de la Madrid, un bătrân soldat care nu mai spera să-și vadă vreodată soția și fiii… Și totul într-o ordine perfectă, pornită dintr-un instinct firesc de disciplină care făcea ca jandarmeria franceză să fie de prisos.

Pablo Neruda, în alb complet, însoțit de soția sa, Delia del Carril, și ea în rochie albă și cu o pălărie cu boruri mari, superviza operațiunile de identificare, igienă publică și selecție ca un semizeu, secondat de consuli, secretari și prieteni așezați la niște mese lungi. Autorizația definitivă primea semnătura sa cu cerneală verde și un timbru al Serviciului de Evacuare a Refugiaților Spanioli. Neruda a rezolvat problema vizelor cu o viză colectivă. Spaniolii înaintau în grupuri, li se făcea o poză care se developa rapid, cineva decupa chipurile și le lipea pe autorizație. Voluntarii împărțeau mâncare și articole de igienă. Cei trei sute de copii au primit câte un trusou complet, Elisabeth Eidenbenz a fost cea care s-a îngrijit de asta.

Era ziua plecării, dar poetul încă nu avea toți banii pentru plata vaporului: guvernul chilian refuzase, neputând justifica suma în ochii opiniei publice ostile și divizate. Iar atunci, pe neașteptate, pe chei și-a făcut apariția un mic grup dispus să plătească jumătate din costul fiecărui bilet.” (p. 150)

Víctor Dalmau și Roser Bruguera, oameni fără patrie, învață repede să-și facă valiza, cântărind din ochi ce contează, ce ar putea deveni obiect de negociere într-o altă necesară plecare. Portretele sunt convingătoare pentru că fiecare personaj este finisat, trecând în prim-plan fie și numai pentru un capitol. Tinerețea, uneori și alte vârste, dar mai ales tinerețea este trăită dacă nu în stare de insurgență, atunci într-o permanentă stare de alertă, fără să poți uita că ești în exil și, prin asta, nevoit să-ți construiești, ca orice străin, o nouă identitate ca să fii acceptat:

„Ajutat de infailibilul sistem de relații din Chile, Víctor a intrat la facultate să-și termine studiile de medicină. Felipe del Sol l-a prezentat lui Salvador Allende, unul dintre întemeietorii Partidului Socialist, om de încredere al Președintelui și ministru al Sănătății. Allende urmărea cu pasiune triumful Republicii în Spania, răzvrătirea militarilor, înfrângerea democrației și dictatura instaurată de Fraco, de parcă ar fi intuit că la un moment dat avea să-și piardă viața într-un conflict similar din țara sa. Allende a ascultat ce i-a relatat Víctor despre război și exil, restul l-a ghicit. Cu un simplu telefon a reușit ca Facultatea de Medicină să-i recunoască anii de studiu din Spania și să-și completeze în trei ani studiile pentru a obține diploma. În ce privește practica, Víctor știa tot atât cât știau profesorii săi, dar cu teoria o ducea prost: una e să repari oasele rupte, cu totul altceva e să cunoști cum se numesc.” (p. 150)

Fiecare capitol al romanului este precedat de versurile lui Pablo Neruda, prezent, în felul acesta, interesant atât în carte, ca personaj, cât și ca suprapersonaj, al cărui rol este să ridice mereu perspectiva pentru ca istoria să fie mai bine înțeleasă:

„…străinilor, aceasta este,/ aceasta este patria mea,/ aici m-am născut și aici trăiesc visurile mele.” – Întoarcere, Călătorii pe mare și întoarceri

„Am dormit cu tine/ toată noaptea, în timp ce/ pământul întunecat se rotea cu vii și morții…” -Noaptea pe insulă, Versurile căpitanului

„Toate ființele/ vor avea dreptul/ la pământ și la viață,/ și așa fi-va pâinea zilei de mâine…” – Odă pâinii, Ode elementare

„Îngustă e patria noastră/ și pe lama ei goală ca de cuțit/ arde steagul nostru firav.” – Da, camarade, e timpul pentru grădinărit, Marea și clopotele

„Totuși,/ aici sunt rădăcinile visului meu, /aceasta e lumina aspră pe care o iubim…” – Întoarcere, Călătorii pe mare și întoarceri

Din biografia lui Gaudi realizată de Gijs van Hensbergen (Baroque Books & Arts, 2016) cunoșteam mai bine concepția conservatoristă a catolicismului fervent de tip Spania neagră. Cartea lui Isabel Allende, prin personajul Víctor Dalmau, mai ales, cu toate că prezintă în general obiectiv evenimentele, privește critic politica de tip autoritar instaurată după războiul civil și, menținută ulterior, timp de câteva decenii. Poți citi romanul acesta al Isabelei Allende ca pe o poveste de dragoste sau ca pe una de familie, interesat de istoria unui exil sau de poezia lui Pablo Neruda. Pentru mine, punctul de la care romanul a devenit interesant a fost referirea la râul Ebru, pe care l-am văzut la vărsarea sa în Mediterană, în apropiere de Barcelona.

O lungă petală de mare de Isabel Allende