Iubirea. Autenticitate, dorință, moralitate. „Viscolul” de V.A. Sollogub și „Prima iubire” de I.S. Turgheniev

Prin studiul de față propun o perspectivă contrastivă a articulației unei teme comune, iubirea, în două texte din literatura rusă a secolului XIX: Viscolul de Sollogub și Prima iubire de I.S. Turgheniev. Prima operă se înscrie într-o direcție romantică, iar cea de-a doua, realistă, aspect ce va zugrăvi tema din optici specifice. Definind termenii discuției – ce este iubirea, ce o face autentică – în ambele accepțiuni, vom observa ce forme îmbracă în aceste proze. Voi cântări legătura dintre iubire și dorință, în ce măsură putem vorbi de împlinire și în ce fel se raportează iubirea la dimensiunea morală a existenței. Nu în ultimul rând, voi căuta să înțeleg de ce tema iubirii s-a coagulat, în a doua operă, printr-o legătură puternică cu ideea paternității.

Pentru Sfântul Toma de Aquino, iubirea este o formă pozitivă „a dorinței, a apetitului sau a concupiscibilului” (apud Ortega, p. 10). Ortega y Gasset disociază, însă, iubirea de dorință.

„A dori ceva e, în definitiv, tendința de a poseda acest ceva, în care caz posesia înseamnă, într-un fel sau altul, ca obiectul să între în orbita noastră și să ajungă oarecum a face parte din noi. Din acest motiv, dorința moare odată cu satisfacerea. Iubirea, în schimb, este veșnic nesatisfăcută (…). [În iubire] în loc de a consimți ca obiectul să vină la mine, eu sunt cel ce mă duc la obiect și mă instalez în el” (Ortega, p. 11).

În Viscolul lui Sollogub, la scurt timp după ce o cunoaște pe femeie, ofițerul începe să graviteze în jurul ei, fără rezerve:

„Involuntar, fără să înțeleagă cum s-a petrecut acest lucru, se nimeri lângă ea și începu să-și ofere serviciile. Nu exista niciun motiv pentru a ține la prestanță” (Sollogub, p. 7).

Dorința pe care ofițerul o simte față de ea nu e de a o poseda, ci de a i se dărui:

„Era atât de firească, atât de simplă și atât de ea însăși, încât fără să vrei îți venea să te arunci la picioarele ei, să-ți deschizi inima și să-ți dai viața pentru ea” (Ibidem, p. 11) – în accepția lui Ortega y Gasset, astfel s-ar manifesta o iubire autentică.

Protagoniștii ambelor texte își pun problema ce înseamnă iubirea „adevărată”, autentică. Ofițerul consideră că ea este „acea dragoste profundă și nemărginită, dezinteresată și serioasă, care este dată celor puțini, dar care luminează veșnic, veșnic încălzește și te însoțește până la moarte” (Ibid., p. 2).

Înțelegerea lui Vladimir, protagonistul lui Turgheniev, asupra conceptului de iubire evoluează pe parcursul acțiunii, însă iubirea pe care el o consideră mai matură (dar nu din propria experiență), e următoarea:

„Iată, asta e dragostea, mi-am spus iarăși, șezând noaptea la biroul meu pe care începuseră deja să apară caiete și cărți, asta-i pasiunea!… Cum să nu te revolți, cum să suporți să te lovească, cine!… mâna care ți-e cea mai dragă! Dar, după câte se vede, se poate dacă iubești… Iar eu… eu îmi închipuiam…” (Turgheniev, p. 71).

În povestirea lui Vladimir despre prima lui iubire (prințesa), accentul cade atât de mult asupra legăturii amoroase care se încheagă între tatăl lui și aceeași prințesă, chiar sub ochii lui, încât putem ajunge la concluzia, până în final, că protagonistul acestei prime iubiri este de fapt tatăl. Până și fiul ajunge să-și considere minore propriile sentimente, pe lângă manifestările la care a fost martor.

„În luna din urmă îmbătrânisem mult – și dragostea mea, cu toate emoțiile și suferințele ei, mi se părea mie însumi așa de măruntă și de copilărească, necunoscută prin ceva mie, despre care abia dacă puteam ghici și care mă speria, precum un chip necunoscut, frumos dar înfricoșător, pe care te silești în zadar să îl distingi în semiîntuneric…” (Ibid., p. 71).

Cu toate acestea, trăirile fiului sunt cele relevate în prim-plan aici, experiența tatălui fiind expusă fragmentar, în limitele spiritului de observație ale unui fiu ținut la distanță.

„Iubirea seamănă, desigur, cu dorința, pentru că obiectul ei – lucru sau persoană – o stârnește” (Ortega, p. 13). Iubirea este aproape sinonimică cu dorința, în narațiunea lui Turgheniev. Mecanismele acesteia pot fi analizatepornind de la „algoritmul” oferit de René Girard (expus mai jos). În realism, temele abordate sunt asumate din perspectivă socială. În textul lui Turgheniev, tema iubirii capătă o dimensiune socială prin ancorarea puternicăîn problematica paternității.

În studiul său din 1961, Girard analizează relațiile dintre actant (subiect) și obiectul dorinței lui, în care năzuința nu răsare din interiorul propriei voințe, ci este imitată („dorință mediată”). Opțiunea subiectului e determinată de un „mediator”, care deja dorește acel obiect și „transferă obiectului o valoare iluzorie, suscitând astfel dorința de a-l poseda” (Cornea, apudGirard, p. 8).

Girard vorbește de mediere externă: „când distanța (socială și intelectuală) este suficientă pentru ca cele două sfere de posibile – unde mediatorul și subiectul ocupă fiecare centrul – să nu fie în contact” și de mediere internă: „când aceeași distanță este suficient de redusă pentru ca cele două sfere să se întrepătrundă” (Girard, p. 30). În cazul medierii externe, Girard consideră că rivalitatea cu mediatorul se disipă, întrucât eroul „își venerează fățiș modelul și i se declară discipol”. Eroul medierii interne își ascunde planul de imitare. „Avântul spre «obiect» este în realitate avânt spre mediator; în medierea internă, acest avânt e zdrobit chiar de mediator, fiindcă acesta dorește, sau poate posedă, «obiectul»” (Ibid., p. 30). Dacă mediatorul are, în același timp, rol de „model” și de „obstacol”, atunci concurența generează, firesc, ura subiectului.

Așadar, dorința imitativă este generată în raport triunghiular. Rămâne de văzut ce loc ocupă tatăl în acest triunghi (nu atât amoros, cât girardian).Nu el este cel care în mod direct îl determină pe fiu să se îndrăgostească de Zinaida, căci dorința tânărului naște din imitație față de alți tineri ce-i acordau atenție fetei. Tatăl se apropie, însă, de rolul„mediatorului” față de subiectul – fiu, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, acesta afirmă în repetate rânduri că tatăl îi este model:

„Tata avea o influență ciudată asupra mea(…). Mă ținea la distanță. Eu îl iubeam, îl admiram, el era pentru mine modelul de bărbat (…). Știa să trezească în mine o încredere nemărginită în el. Sufletul meu se deschidea – pălăvrăgeam cu el ca și cum aș fi vorbit cu un prieten cu scaun la cap, cu un preceptor înțelegător…” (Turgheniev, p. 29).

În al doilea rând, luând în considerare epilogul scris de Turgheniev pentru ediția în franceză din 1863, observăm că textul poate fi citit în cheia analogiei dintre paternitate și societate. O relație paternă disfuncțională este generată în contextul unei societăți disfuncționale, de unde acea „vină colectivă” semnalată de personaje. Dincolo de faptul că omul este produsul propriei familii, aceasta este, la rândul ei, produsul unei societăți – iar ambele instituții îl mediază pe Vladimir Petrovici.

„But don’t get startled, we would not want to imply that you are a bad person, quite the contrary. We would rather assert, that the conditions in which we all were raised and reared are of a peculiar kind, and will probably never be repeated. We found your modest and unaffected story rather appaling … not that it struck us as immoral – there is something deeper and darker to it than plain immorality. You yourself are not at all to blame, but one senses a kind of common guilt here, shared by all the population, something of a crime”(Turgheniev – epilogul, apud Reid, p. 87).

Sander Brouwer interpetează mecanismul analogiei (în acest caz, al dorinței) ca pe un specific al realismului. Reducând complexul oedipian din familie la ideea de tranzitivitate (pentru a-l putea aplica aici), acesta afirmă:

„In the oedipal stage, the child is able to regard his own desire as analogous with the desire of the other, it can project his own feelings onto those of others and vice versa. Smirnov argues that the mechanism of transitivity is inherent to the poetics of Realism (Realism proposes an analogy between reality and the text – the urge for verisimilitude; between literary and scientific discourse; between the individual and the social, etc.). Whether we would agree with this or not, it may indeed be held that the oedipal desire in Realism is revealed as the ‘mediated’ desire par excellence, and that the presentation of it in First Love seems to point for Turgenev to something of pivotal importance for the modern generation. This, then, i would point out as the ‘common guilt, shared by all the population’ of which our epilogue speaks” (Reid, p. 100).

Ceea ce poate frapa în Prima iubire este faptul că fiul nu se revoltă în niciun fel față de tată, nici măcar în gând, în momentul în care descoperă că obiectul iubirii/dorinței lui a fost cucerit de către acesta. Din contră:

„Rana mi se vindeca încet; dar, la drept vorbind, nu nutream nici un sentiment rău față de tatăl meu. Dimpotrivă: parcă crescuse în ochii mei… Las’ să explice psihologii, cum știu ei, această contradicție” (Turgheniev, p. 67).

Amintindu-ne de cele două tipuri de „mediere” ale lui Girard, „externă” sau „internă”, trebuie luat în considerare următoarele: deși fiul nu „ajunge” la prințesă, el află de inițiativa tatălui abia atunci când este pus în fața faptului împlinit, a succesului lui – nu este martor la procesul cuceririi, sau este orb in fața lui. Totodată, distanța pe care figura paternă o păstrează constant față de Vladimir și admirația lui necontenită pentru tată coagulează o „mediere” de factură „externă” între cei doi – ce nu permite ura pentru „model”.

În Viscolul lui Sollogub, dorința de apropiere, pe care o dezvoltă ofițerul pentru femeie, nu poate fi considerată mediată de vreun model exterior propriei lui voințe (cel puțin nu unul textualizat). Eroul romantic este prea ancorat în propria subiectivitate și prea dezinteresat de societate pentru a-și deriva dorințele profunde din modele sociale. Putem, totuși, să dezbatem cât de fidelă realității este imaginea pe care ofițerul și-o creează despre protagonistă. De cele mai multe ori, obiectul iubirii unui romantic este un simplu pretext pentru proiecția propriului ideal mental – și cu cât e mai puțin concretizată relația de iubire, cu atât sunt mai mici șansele să i se demitizeze imaginea.

„Izvorăște, pe filieră literară, această idee absolut modernă și romantică, și anume că pasiunea înseamnă noblețe morală, că ne înalță deasupra legilor și tradiției. Cel care iubește cu pasiune atinge o treaptă mai înaltă a omeniei, unde barierele sociale dispar” (Rougemont, p. 305).

Problematica „întâietății iubirii față de ierarhia socială stabilită” este privită puțin diferit în cele două texte propuse. Într-adevăr, iubirea este privită la Sollogub ca amorală, deși este orientată către o femeie căsătorită. Însă acest lucru e mai ușor de acceptat ca atare aici, datorită abordării romantice. Personajul ridică iubirea la nivelul idealului și se dezice simultan de societate: nu vrea să o schimbe, pentru că nu simte că-i aparține și singurul lucru la care se raportează este propria subiectivitate. Nu se va opune, astfel, ordinii sociale prezente pentru că ea este fix obstacolul care potențează trăirea. Idealizându-și iubirea, nu va încerca să-i depășească statutul platonic, căci contingentular devaloriza-o. În schimb, perspectiva realistă va lua întotdeauna o turnură demitizantă. Turgheniev zugrăvește o iubire ce se coagulează, deși nu are un loc în ordinea socială prezentă. Adusă în contingent, aceasta are repercusiuni asupra celor din jur, chiar dacă o privim cu un ochi ce nu ia în considerare dimensiunea morală a acțiunilor („there is something deeper and darker to it than plain immorality”– Turgheniev, epilog).

Rămâne să căutăm răspuns unei ultime probleme ridicate: ce înseamnă o iubire împlinită și o întâlnim oare aici? Această întrebare are, la rândul ei, răspunsuri diferite, în funcție de optica fiecărui text. Putem cădea, însă, de acord, că o condiție universală a împlinirii unei iubiri este reciprocitatea. Apoi, în romantism, condiția ultimă este comunicarea autentică („Nu trecu nici jumătate de oră, și părea că deja se știau de multă vreme (…). Se înțeleseseră unul pe celălalt” – Sollogub, p. 7). Romanticul nu are nevoie de consumarea iubirii pentru a o considera împlinită, din contră. Rougemont surprinde perfect mecanismul, în analiza altui caz, din canonul universal:

„Tristan iubește sentimentul că iubește, mai mult decât o iubește pe blonda Isolda. Iar Isolda nu întreprinde nimic pentru a-l păstra pe Tristan lângă ea: îi ajunge un vis pătimaș. Ei au nevoie unul de celălalt pentru a arde, dar nu unul de celălalt ca atare; și nu are fiecare nevoie de prezența celuilalt, ci mai degrabă de absența lui!” (Rougemont, p. 49).

O iubire romantică împlinită este cea care îți oferă o amintire din care să te hrănești sufletește:

„Ce contează că întâlnirea noastră n-a durat decât o clipă? Și o clipă e un lucru minunat. Vă iubesc cum nu credeam că pot iubi. Asta va trece, poate chiar mâine; dar acum vă iubesc cu adevărat: întruchipați cel mai frumos vis al tinereții mele. Din totdeauna am sperat să întâlnesc o femeie ca dumneavoastră. Soarta nu ne-a hărăzit să fim împreună, dar fie ca noi să rămânem cu conștiința faptului că atunci, când ne-am întâlnit întâmplător, ne-am înțeles unul pe celălalt, ne-am prețuit, și măcar vom păstra o amintire afectuoasă și caldă” (Sollogub, p. 12).

Pe de altă parte, consumarea este una din condițiile care încununează o iubire în realism, în loc s-o distrugă. Vladimir nu poate spune ca are parte nici de consumare, nici de reciprocitate. Tatăl da, însă el s-a îndepărtat de prințesă ulterior. Mecanismul demitizării funcționează și aici, transformând fericirea, pe care se presupune că o generează iubirea împlinită, într-un câștig iluzoriu. Acesta este pretextul ultimului canal de comunicare pe care tatăl l-a deschis către fiu, în Prima iubire:

„În dimineața zilei când a făcut atacul, începuse o scrisoare către mine în franceză. «Fiule, îmi scria, să ai teamă de dragostea femeii, să ai teamă de această fericire, de această otravă…»” (Turgheniev, p. 72).

Indiferent de variabilele din două narațiuni, caracterul efemer al iubirii este asumat de către personaje. Atitudinea în fața acestui aspect al existenței, însă, este definitorie pentru felul în care protagoniștii sunt marcați de experiența iubirii.

Ediții folosite:

Olteanu, Antoaneta (coord.), Odată toamna. Antologie de proză rusă, Antoaneta Oltranu, ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016
Turgheniev, I.S., Prima iubire, trad. Adriana Liciu, ed. Polirom, București, 2015

Bibliografie critică:

Girard, R., Minciună romantică și adevăr romanesc, trad. Alexandru Baciu, Ed. Univers, București, 1972
Ortega y Gasset, J., Studii despre iubire, trad. Sorin Mărculescu, Ed. Humanitas, București, 2012
Reid, R., Andrew, J., Art, Ideology and Legacy. Studies in Slavic Literature and Poetics – Volume LVI, Ed. Rodopi B.V., Amsterdam – New York, printed in the Netherlands, 2010
Rougemont, D., Iubirea și Occidentul, trad. Ioana Feodorov, Ed. Univers, București, 2000

Odată toamna. Antologie de proză rusă