Text scris de de Nati Vozian

Tema „relației omului cu Dumnezeu” a fost explorată, de-a lungul timpurilor, de pleiade întregi de scriitori, rămânând, totuși, una esențială în literatura universală. Alături de romanele lui George Bernanos, Mitch Albom sau Garcia Marquez, romanul lui Anatol France, Thaïs, ocupă un loc aparte, deosebindu-se atât prin mozaicul tematicilor, cât și prin stilul său narativ, care aidoma uneia din cele „1001 de nopți”, te captivează prin descrieri luxuriante, personaje colorate și suspansul ce este țesut printre rândurile cărții.

Avându-l ca personaj central pe starețul Pafnutie, autorul reușeste să îi transforme viață într-o călătorie inițiatică, care se dorește a fi una divină. În drumul său, starețul pornește de la condiția de om, erudit și învățat, care cercetează și studiază, la o persoană, slujitor al Domnului, care crede cu sfințenie în cuvântul Domnului, dar nu mai cercetează și nu mai caută.

„Tu crezi în totul, eu nu cred în nimic”.

Schimbarea profundă a personajului începe odată cu pornirea lui de a salva sufletul frumoasei Thaïs, care pentru el, aflat în plină ascensiune spirituală, este întruchiparea pacătului și decandenței.

Călătoria starețului este împânzită de simboluri mitologice grecești și romane, magie, evenimente istorice, teorii ale științelor exacte, învățăminte biblice, dragoste, dar și de semne diavolești.

„Sufletul se hrănește cu extaz. Dar să spunem și mai cu temei încă – singur spiritul e în stare să cunoască o deplină fericire. Căci omul este întreit alcătuit dintr-un corp material, dintr-un suflet mai subtil, dar tot material și dintr-un spirit nesupus stricăciunii. Când ieșind din corp ca dintr-un palat lăsat dintr-o dată tăcerii și însingurării, apoi străbătând în zbor grădinile sufletului, spiritul se pierde în Dumnezeu, el gustă desfătarea unei morți anticipate, ori mai degrabă a vieții viitoare, căci a muri înseamnă a trăi și în această stare părtașă a purității divine, el stăpînește în același timp bucuria nesfârșită și știința absolută. El intră în unitatea care este totul.”

Astfel printr-o construcție multifațetată, autorul reusește să îl plaseze pe pustnic într-o lume laică, pe care acesta o desconsideră profund și o reneagă cu toata tăria spiritului.

Analizând comportamentul lui, acesta se transformă dintr-un om pios și plin de milostenie, într-un ascet fără milă și considerare pentru natura umană. Tranformarea aceasta mă duce cu gândul la întruchiparea atitudinii, uneori, radicale și extremiste a bisericii, care având toate artefactele creștinești, începe să ducă o bătălie de cealaltă parte a luminii și credinței.

Prins într-o luptă întru numele lui Dumnezeu, dimensiunea răului și a binelui, în lumea starețului, are limite, contururi și sentimente clare, absolute și categorice. Zadarnic filosofii, ostașii, artiștii și robii încearcă să îi arate diversitatea și versatilitatea dragostei lui Dumnezeu, starețul rămâne în universul său pietros și pustiit. Bunăoară, atunci cînd prietenul său, Nicias, îl salvează de furia mulțimii dezlănițuite, după ce o convinge de Thaïs să se pocăiască și să devină mireasă a lui Hristos, Pafnuite, îi adresează următoarele vorbe :

„În timp ce Nicias vorbea, o sumbră mânie clocotea în inima călugărului și mânia izbucni în afuresenii:

– Piei din ochii mei, blestematule! Te disprețuiesc și te urăsc! Piei din ochii mei, odraslă a iadului, de o mie de ori mai ticălos decît bieții tăciți care adineaiuri mă loveau cu pietre și mă spurcau cu sudalme. Ei nu știu ce fac, dar tu nu ești decît venin mîrșav și otravă naprasnică.

Nicias îl privea cu dragoste:

– Adio, fratele meu, vorbi el, și fie să păstrezi până în clipa ta de pe urmă comorile credinței tale, ale iubirii și urii tale.”

Spre desebire de romanul Sub soarele lui Satan, unde George Bernonos aduce în prim plan aspectul religios și demonic, lupta dintre bine și rău, primul fiind reprezentat de părintele Donissan și al doilea de copila Mouchette, în Thaïs autorul împletește armonios dimensiunea filozofică, artistică, laică, creștină și diabolică, reprezentate de către: Thaïs – întruchiparea păcatului și a ispitei; Nicias – spiritul filosofic, care nu crede în nimic și chestionează toate adevărurile, inclusiv cele biblice; Pavel, ucenicul lui Pafnutie – cel smerit și naiv, reprezendântu-l pe Dumnezeu (deși acest personaj, ni se arată arerori în roman, misiunea lui este pe departe de a fi una limitrofă și episodică, ba din contra, la final, vom descoperi că acesta este adevăratul om al lui Dumnezeu); Cotta – conducător al flotei, care se preocupă de pace și guvernare pentru poporul său.

Pe bună dreptatea, ne întrebăm ce rol i-am atribui lui Pafnutie? Ce dimensiune reprezintă el? De care parte a luminii luptă el? Oare știe el ce înseamnă cu adevărat Dumnezeu și dragoastea, propovăduită de ucenicul său olog și naiv, Pavel?

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată (Sfântul Apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, cap. 13, 1-8)”

Complexitatea și originalitatea romanului, vine din metamorfozele lui Pafnutie și a Thaïsei, atât trupești, spirituale, cât și sufletești. Contrastul dintre aceste doua schimbări este punctul de plecare si destinația întregii construcții narative. Punctul de plecare a lui Pafnutie a fost Dumnezeu, pe când destinația Thaïsei este Pocăința și Dragostea.

„Vai! Cum în realitate nimic nu s-a schimbat în jurul meu, înseamnă că eu nu mai sunt cel care am fost. Sunt un altul. Mortul sunt eu! Unde-i oare Dumnezeul meu? Ce-a luat? Ce mi-a lăsat? Și cine sunt?

Finalul este demn de David Linch, o versiune a Twin Peaks-ului creștin, în care salvatorul, încercând să aducă lumina într-o „crimă” morală, complicată și periculoasă, devine propavăduitorul celui pe care l-a renegat și l-a urât cel mai tare – Diavolul.

Thaïs de Anatole France