Vocea „Curcubeului muribund” – „Vara în care mama a avut ochii verzi”de Tatiana Ţîbuleac

Cu nervozitatea (şi respiraţia) literară a unui Salinger (Salinger obsedat de Holden Caulfield ori Seymour; Radu Vancu te direcţionează, pentru începutul romanului, către violenţa din Portocala mecanică!), cu talentul „regizoral-vizual” al unui mare cineast rus (de la Mihalkov la Andrey Zvyagintsev, Pavel Lungin, puteţi să vă gândiţi la cine vreţi), deşi nici subtilităţile literar-cinematografice franceze nu-i sunt străine („stabilită actualmente la Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului”), Tatiana Ţîbuleac, recent laureată a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură (pentru al doilea roman, Grădina de sticlă), te… loveşte cu „submarinul de smarald” în bălăceala ta prin apele puţin adânci şi tulburi ale receptării literaturii, amorţit în gândirea asupra condiţiei umane… Cu submarinul galben te loveşte, la un moment dat mama fredonează melodia celor de la Beatles (eroii sunt englezi, dar dintr-o recentă descendenţă poloneză) sau, dacă vreţi, cu un Wolkswagen roşu (cu el călătoresc eroii la ocean, spre final, când află că satul unde se refugiaseră în aşteptarea morţii era doar la trei sferturi de oră de Atlantic), care îmi aduce aminte de un taxi mov din literatura franceză (dar acela circula prin Irlanda, dacă nu mă înşel), te loveşte cu armele unei delicateţi brutale, scuzaţi oximoronul, te hăcuieşte („te muşcă”ca un criminal în serie (este în trend, din nefericire) care îţi cântă însă rugăciuni creştine, aducându-ţi aminte că omul este o fiinţă pierdută între oroare (ca să ne ducem cu gândul la un polonez celebru, Conrad, Heart of Darkness) şi speranţa că ultima zi, care poate fi oricare, va fi o zi perfectă, a luminilor speciale („Era lumină, Moira mea. Era lumina mea, Moira.”, p.113), ale atingerilor îngerilor care ştiu atât de bine cânta bucuria de a fi, încă de a fi…

Un adolescent cu ceva probleme psihice, care a tot trăit dickensian prin ospicii, azile engleze, care îşi urăşte mama, alimentat de convingerea că a fost părăsit (trupeşte şi sufleteşte) când i-a murit şi sora care a fost mult mai iubită (de tată nu spunem nimic, sau de taţi, personajele întruchipând Absenţa ori monstruozitatea tipic masculină), acest adolescent este convins de mamă să vină cu ea în Franţa, într-un sat, pentru ca ea să-şi trăiască acolo ultimele zile!

Melodramă? Un alt miracol este aici: înduioşarea nu-ţi este permisă la modul banalizant, ieftin! Iar şocarea nu este căutată cu orice preţ, deşi prima femeie goală pe care o strânge în braţe eroul, Aleksy, este chiar mama! De parcă nu orice om, în pruncie, îşi îmbrăţişează pentru prima oară mama! Aceasta dacă nu au loc drame imposibil de explicat de orice om cu simţul credinţei în orice…

Florin Iaru, în cel mai recent volum al său, scrie despre… moartea lui Mircea Nedelciu: „Cînd prietenul meu a deschis gura, / am crezut că văd ieșindu-i din măruntaie / pumnul înmănușat. / Am vrut să spun / (blestemată, îngîmfată încununare poetică): / mănușa de sticlă mișca degetul mic de vomă. / Dar nu e adevărat. / Prietenul meu nu merită așa o minciună. / Moartea a rămas înfiptă în gîtul lui / pînă l-a sufocat“. Volumul său se intitulează Jos realitatea! Şi asta sună ca un manifest, la care nu aş vedea-o aderând pe Tatiana Ţîbuleac, care mai degrabă ar crede aproape agnostic în tot ceea se poate crede, dar mai ales în Frumuseţe. Este un rând în Grădina de sticlă care sună cam aşa: „Cât de ascuns trebuie să fie un gând ca să învingă frumosul din jur?” Şi la aceeaşi pagină: „Înger sau diavol, pe care să-l alegi când amândoi vânează acelaşi lucru?” (p.15) Iar moto-ul de la „Grădină…” este: „Mi-aţi spus că sunt o căţea sentimentală. Vă muşc până la lapte”

Scriitoarea născută la Chişinău ar striga mai degrabă: Uitaţi-vă la realitate prin ochii verzi ai frumuseţii oricărui suflet! Dacă nu ştiţi să iubiţi sufletele, dincolo de orice aparenţă, veţi fi vânaţi de către îngeri, decăzuţi sau nu! Şi să înveţi să iubeşti, ştim de la orice încercare de înţelegere-trăire a oricărei religii, este aproape imposibil! Uneori, dacă nu laşi o mărturie credibilă, nu te vei crede nici tu însuţi că ai iubit!

Aleksy, un alt personaj „polonez” care intră în istorie prin literatura română, după regizorul polonez al lui Liviu G. Stan (din Sânge de pasăre pe haine), ne aduce aminte că toţi „suntem puţin luaţi”, măcar puţin, dar mai ales este o nouă lecţie existenţialistă, depăşind lecţia pop a unui Forrest Gump, întorcându-ne un pic, dacă există întoarcere în acest domeniu, la o anume solemnitate a recuperării frumosului din condiţia umană, un frumos care nu plăteşte tribut tragicului în sensul antic, deoarece, lucid, ştim că, de fapt, nici nu putem provoca divinitatea când Sfârşitul este genetic…

Frumosul este, în ultimă instanţă, încrustat în fiinţa umană, acel „frumos” este doar al fiinţei umane, dar poate a-l avea, a-l conştientiza, avem nevoie să fim condamnaţi şi la o anume linişte, aşa cum observă foarte bine un Bogdan Alexandru Stănescu:

„Întregul text (roman? poem?) este negocierea unei împăcări între conştiinţa tulburată a tânărului şi mama sa muribundă, care redescoperă într-o ultimă vară împreună, petrecută într-un sat franţuzesc, o linişte care le-a lipsit întreaga viaţă. Ritmul textului urmează şi el această coborâre în limburile verii, pornind prin mijlocul vârtejului acestei conştiinţe tulburate (un stil agresiv, rece, argotic) şi ajungând, în cele din urmă, la o linişte melancolică ce-şi află corespondentul într-un stil poetic de cea mai bună calitate.” (p.2)

Epicul are şi savoarea întâmplărilor din Destinul fabulos al Ameliei Poulain, ca să nu spunem şi de simfonia de culori, cu toată semnificaţia lor, din acest punct de vedere romanul fiind cel mai van goghian text cunoscut, rolurile florilor de floare soarelui fiind excelent scrise, de la aurul vieţii la culorile morţii. Într-un lan de floarea soarelui îl cheamă mama pe fiu să-l anunţe de cancerul turbat! Pagina 44:

„De multe ori când mă gândesc la moarte şi mă întreb ce se întâmplă cu omul după, pe urmă, la final – amintirile sunt răspunsul meu. Paradisul – pentru mine cel puţin – ar însemna să trăiesc iar şi iar acel câteva zile, ca prima dată. Iar Dumnezeu sau vreun înger mai puţin ocupat să-mi ţină fişierele pe repeat. Întotdeauna am ştiut că voi ajunge în rai pentru că cer puţin şi nu am nevoie de nimeni ca să mă servească.

Chiar şi aşa, din toate acele amintiri-nestemate pe care le port cu mine mereu, sperând că într-o zi – după ce voi fi scăpat de ciorna de viaţă pe care o duc acum – acestea vor deveni din nou realitate, una singură este inima. Una singură are puterea de a dizolva negrul, mucegaiul şi disperarea.

Floarea-soarelui.”

Personajul narator se va dedica artelor plastice, va avea noroc, pe lângă talent, opera sa va deveni foarte bine vândută încă din timpul vieţii, totuşi zeii au fost sfidaţi, fericirea lui şi a soţiei, pe care a cunoscut-o în satul ultimei veri a mamei sale, va trezi invidia zeilor, ceva se va întâmpla, ochii verzi ai mamei vor vedea totul de dincolo, dar acest tot va fi şi al florilor de mac, personaje rivale ale florilor soarelui, rămâne să simţiţi oamenii ca florile, pentru a trăi frumuseţea acestei cărţi de referinţă.

Dintre titlurile tablourilor sale ne-am oprit la „Curcubeul muribund”, (altă) sintagmă estetică a condiţiei umane. Trestiile înţeleg asta foarte bine. Şi Moira, cealaltă Moira, nu personajul din carte!

Este cartea remuşcării perfecte, pe care numai o floare care a rupt un om o poate înţelege… absolut. Retrăi. Empatiza. O carte de ales pentru deveni una cu ea în distopia lui R. Bradbury.

Evident, subsemnatul nu este deloc o floare, nici măcar o plantă, în pofida numelui de familie. Subsemnatul, atent la cruzimile şi crudităţile textului, amintind prin subtilităţi şi de frumuseţile unora dintre filmele lui Lars von Trier (Melancholia, Dogville şi Dancer in the Dark, ultimul tradus la noi Dansând cu noaptea), dar aici se dansează cu vara, şi ne mai amintim şi de o altă carte deja celebră, cum o să devină, aproape că aş face pariu, şi Vara în care mama a avut ochii verzi, mă refer la o celebritate mondială, după ce va fi ecranizată: N-a dansat decât o vară de Per Olof Ekström…

Vara în care mama avut ochii verzi sigur nu va fi o carte de-o vară, recentul premiu european pentru Grădina de sticlă o confirmă… Dar mai important este că avem o Voce (literară) care pare să se fi întors dintr-o serie de călătorii de dincolo de bine şi de rău, călătorii unde ajung doar sufletele, care pot ajunge să cânte ca într-o operă (ascunzând excelent sub pielea unor polonezi sufletele unor moldoveni care, de fapt, sunt nişte oameni ai eternităţii) a unui compozitor necunoscut, dar unde libretul orfan şi-a găsit o mamă:

„La moarte te gândeşti doar când mori, Aleksy, abia când mori, şi este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranţă. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepţi, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face şi mai multe lucruri aiurea şi pentru a muri şi mai repede.” (p.71)

La urma urmelor, este o carte despre taine, taină fiind şi miracolul scrierii, adică cuprinderea în chihlimbarul unui anumit sens, în nişte semne care pot face astfel de legături între o altă Voce şi o altă taină, în momentul descrierii intrării în panică a bolnavului adolescent:

„Număram cu voce tare, disperat şi sărind cifrele… (…) Numerele însă nu mă mai ascultau şi ieşeau din gura mea câte două, câte trei, câte zece, până când s-au terminat toate şi am încetat să mă mai împotrivesc. Ca un vârcolac care întrezărise de după nori marginea lunii, mă resemnasem.

Mărgelele de cristal ale bunicii au apărut una după alta în faţa mea împletindu-se într-un lanţ bizar, al unui ADN fantastic, de parcă chiar atunci, sub ochii mei, se punea baza unei creaturi noi. Globurile lor scânteietoare aveau voci şi vorbeau toate odată, producând un sunet atât de străin şi, totodată, atât de cunoscut, încât mi se părea că tocmai asistam la scrierea unui cod primar, cu care aş fi putut descifra orice linişte din orice univers.

«Opreşte-te, opreşte-te» le înţelegeam fără a le auzi şi le răspundeam în aceeaşi limbă, pe care o găsisem în creierul meu dintr-odată, aşa cum pruncii găsesc sfârcul mamei. Aş fi dat orice ca să mor atunci, să mă descompun în milioane de particule şi să mă alipesc acelei coloane tremurătoare şi infinite, chiar dacă asta ar fi însemnat să mă trezesc parte a unui monstru necunoscut. Vocea bunicii dispăruse însă din senin, aşa cum apăruse mai devreme, luând cu sine cea mai frumoasă taină care mi s-a arătat vreodată.” (p.33)

Este o confirmare a faptului că unele cărţi, când sunt cu adevărat bune, sunt percepute ca nişte creaturi pe care le poţi lua, vrei să le iei acasă sau nu! Sau pur şi simplu te îndrăgosteşti de ele! Ca de o linişte de început sau de sfârşit de lume!

Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Ţîbuleac