O carte ca o inimă dintr-un tată tăiat cu ferăstrăul…

19La una dintre cele mai promiţătoare noi edituri de la noi (mai există un fel de Next page prin Colorado, sic!), la care aş adăuga şi Black Button, a apărut un roman cu totul şi cu totul aparte, Szilárd Demeter fiind o frumoasă surpriză… Dacă vreţi, un Cristi Fulaş din secuime, care îşi începe romanul aproape în stilul cutremurător-fascinant al lui Tudor Ganea…

Citim despre Szilárd Demeter, în prezentarea editurii:

„S-a născut în Vlăhiţa, judeţul Harghita, în anul 1976. A copilărit în Secuime, în timpul comunismului. Este absolvent al facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. A lucrat ca ziarist, publicist, redactor, lector universitar la Cluj şi Oradea. În anul 2014 s-a mutat la Budapesta, unde lucrează ca analist politic şi publicist. În timpul liber cântă la chitară bass într-o trupă de rock, dar mai ales se minunează cum creşte fiul său. Afirmă că nu este scriitor, că scrie din pasiune, când are chef.”

În ceea ce mă priveşte, rămas, în ceea ce priveşte literatura maghiară, undeva la „Băieţii din strada Pál” şi la ceva lirică, mai mult clasică decât contemporană, nu pot decât să fiu încântat şi să caut în continuare…

De fapt, cartea este mai complexă decât un roman clasic. Într-un fel, este şi un experiment. Primele 132 de pagini sunt la propriu un miniroman, surprinzând aspecte ale vieţii din Secuime, dintr-un orăşel de pe lângă un releu de televiziune, până în zilele Revoluţiei din 1989, eroul principal fiind un adolescent supra dotat, un „blestemat” crescut de tatăl său, un doctor înnebunit, izolat, într-un fel de „peşteră”, peşteră-de-pădure, mitul peşterii lui Platon dându-i-se noi valenţe, şi la figurat şi la propriu-naturalist, existând şi o mică aventură a grupului de adolescenţi, mai mici sau mai mari, într-o peşteră reală…

Partea doua a cărţii, „Addenda. Cuvântar final” cuprinde scurte povestiri, schiţe, care explică, într-un fel, notele care apar în romanul propriu-zis. În aceste note, mai exact la „5. ARO” apare şi un poliţist de prin părţile Galaţiului, stabilit de ceva timp prin părţile Ţării Secuilor, cu o soartă mult mai bună decât alt om al „legii”, „legii Partidului Comunist Român”, care sfârşeşte ucis de mulţimea înfuriată şi excitată de aerul fierbinte al Revoluţiei… Evident, poliţistul e mai dincoace, miliţianul e de atunci… Antologică e „piesa” în care 700.000 de secui se hotărăsc să plece spre Occident, doar nu degeaba, dar aici mai puţin semnificativ, moto-ul cărţii este din „Exod”, 21, 22-25:

„Iar de va fi şi altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior; arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.”

Când vine vorba de mutilare de suflet, cum să te răzbuni? Prin iubire, ca în Noul Testament? Desigur, e mult mai complicat! Mai ales când, şi se subliniază asta, deşi se vorbeşte despre iubire, iertare, pare că tocmai Răzbunarea… Vechiului Testament să predomine în relaţiile dintre oameni, comunităţi, state, Ura domnind, oarecum la paritate cu Iubirea, peste omenire.

Szilárd Demeter se opreşte la omenirea pe care o cunoaşte cel mai bine: „secuii de la poalele Munţilor Harghita”! „Binecuvântaţi” cu o… auroră boreală încă de la începutul cărţii, semn al unui sfârşit de lume, altul decât cel definitiv şi irevocabil, oamenii de acolo, dar şi noi, cititorii, vom cunoaşte mai bine pe un „ales”, eroul principal amintit mai sus, Egyszemjankó, crescut „sus, pe munte”, în „bătătura oamenilor răsăriţi din pământ”, de un tată care îl învaţă despre zeii vechii Grecii, despre gândirea presocratică, despre Platon ş.a.m.d., în condiţiile în care un director de şcoală semi-analfabet, scena este colosală, ştie priorităţile şi înlocuieşte toţi zeii cu Tovarăşul din fotografia din spatele biroului. Acolo, sus, este o lume magică, parcă „urcată” din gândirea lui Vasile Voiculescu, din prozele sala fantastice, dar, de fapt, este o demonstraţie a faptului că Neobişnuitul poate fi oricând contemporan cu noi, cu toată duritatea sa, şi în timpul regimului comunist: un preşedinte de consiliu popular, un secretar de partid de la judeţ, care aveau nevoie de un pui de urs, vor fi martori la o vânătoare ca-n vechime, cu vânătorii, semizei barbari intrând în bârlogul fiarei ( „… eu intru, o momesc pe ursoaică să iasă, iar tu stai pitit la intrare şi-i dai în cap, bine, acceptă celălalt planul, de ce n-am adus câinii, pentru ce, să dispară iar cu săptămânile, dădu cel mare din mână, intrând în bârlog. (…) e deja aici, urlă momeala, se avântă spre ieşire cât putu el de repede, loveşte-o, loveşte-o, strigă, lovesc eu, numa’ să am ce lovi, şi dădu cu muchia toporului în ursoaică, se-ntoarse şi cel mare, acum izbiră şi spintecară ambii animalul orbit de propriul sânge. E moartă, da, n-ai nicio grijă, hai să bem pentru asta, apoi să mergem să luăm puii…”, p.13), la aruncatul unei sinucigaşe la porci, deoarece preotul nu voia s-o îngroape, porcii mâncând-o, la o tranşare de cadavru de… tată, mort din cauze naturale, dar care nu încăpea într-o ladă… pentru a fi îngropat.

Dar suntem într-o lume oarecum atemporală, unde oamenii pot fi contemporani cu vechii greci, cu spiritualitatea lor, unde „naşterea e exclusă şi nu se poate vorbi de pierire” (p.24), autorităţile trebuie să ia nişte măsuri, se încearcă plasarea minorului la rude, timpul, relativ cum este, se preface că trece, grozăviile se petrec în continuare, pe unde trece Egyszemjankó cineva trebuie să moară, nu mai intrăm în amănunte, pentru că am strica multe surprize, Egyszemjankó este caracterizat aşa de un alt personaj cheie, Kagur: „Auzi, eşti un tip tare ciudat,…, ai în cap numai poveşti, dar nu le spui, nu fumezi, deşi ai avea de unde, nu bei, nu te interesează sexul şi nici răzbunarea; ce rost mai are viaţa ta?!” (p.54)

Egyszemjankó este un Holden Caulfield sui generis, un Forrest Gump, dacă vreţi un fel de înger blestemat, care va fi dat afară de la internatul instituţiei de învăţământ, va ajunge bibliotecar, de fapt „manipulant de cărţi, strajnic de şoareci”, apoi autopsier (probabil cum îşi tranşase tatăl fusese folosit ca recomandare, sic!), hoţ de găini…

Printre personajele antologice mai amintim pe un văr al lui Egyszemjankó, Orrbelefütty, mai sărac cu duhul, dacă vreţi, mai „zeu”, după cum spune la pagina 81 unui Baron, nea Deni, un fel de Hannibal Lecter fără obiceiuri canibale, un fel de Cerber, „chiabur” care a suferit prin închisori, dus şi el cu capul, care ucide fără prea mari probleme de conştiinţă pe debilul Orrbelefütty; sau Joe Chioru, cântăreţ de blues, „Regele chitarelor, botezat cândva foarte banal László, seara la cârciumă se puse pe compus versuri, nu le scria, întrucât nu ştia să scrie, visez acum coşciuge colorate, spuse, apoi: o-mpuşc pe muiere, şi: tare mi-e dor de-o femeie, dar nimeni nu-l mai ascultă, deşi acesta era singurul blues compus de Joe Chioru, Regele chitarelor, cum ar veni, opera sa de-o viaţă.” (p.123)

Poveştile din capul lui Szilárd Demeter şi-au strigat dreptul la cartexistenţă, este un roman blues, dar în care bluesul deseori capătă accente de hard rock, cu pasaje de alternativ, satira şi umorul negru, de Harghita, demn de întunecimile fiinţei umane, fredonând şi à la Ada Milea… Adică, ţinând cont şi de cronica proaspătă la „Pădurea spânzuraţilor”, spectacol de Radu Afrim, cronica semnată de Nona Rapotan şi de relativ recent vizionatul ŠVEJK IN CONCERT, după PERIPEȚIILE BRAVULUI SOLDAT ŠVEJK de Jaroslav Hašek, spectacol concert de: Ada Milea, romanul ar putea fi dramatizat, ar putea fi o operă rock, unde scena aurorei boreale, de început, ar putea avea ca fundal sonor cântecul „Gyöngyhajú lány”, al formaţiei Omega, remasterizat ş.a.m.d.

Este o carte şi despre Durere, durerea de a nu putea fi mai mult, nu degeaba zeii aproape că respiră, tranşaţi şi ei de neputinţa oamenilor, femeia cu păr perlat, vorba vine, moare şi ea aici, în urma unui avort, între pământ şi cer scriitorul s-a situat bine, nu mai contează dacă a fost vis sau nu toată realitatea pe care scriitorul a transfigurat-o, doar „viaţa noastră, arde la jumătate de foc” (p.133), a te ruga este foarte greu, trebuie mereu să înveţi să te rogi, poate şi aşa cum îl va învăţa, într-un final deloc binevenit, poate vom mai citi continuări, bunicul pe Egyszemjankó, poate vom învăţa să ne rugăm să învingem blestemul care este asupra omenirii, răzbunarea Vechiului Testament, şi se vor dezlega toate vrăjile, chiar şi acelea din cartea-requiem care este Vânătaie pentru vânătaie, deoarece nu degeaba Szilárd Demeter declară într-un interviu că i-ar place să privească lumea ca un muzician, „alteori ca un tată de familie sau un filosof”…

Bref, o carte ca o inimă dintr-un tată tăiat cu ferăstrăul, o inimă arătată neantului şi zeului Thanatos, al cărui nume este scrijelit la un moment dat…

Un apel la conştiinţă, la memorie, chiar dacă se spune că „Memoria este iadul” (p.85), la coborâre în infern, fiindcă se poate observa, după cum mai spune scriitorul în interviul din revista „Accente”:

„Nu vorbim despre faptul că aici timp de o jumătate de secol comuniştii au distrus viaţa mai multor generaţii, ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat şi din această lipsă de conştiinţă rezultă tot ceea ce se întâmplă astăzi în România.”

A, să nu uităm că fierăstrăul poate fi şi instrument muzical…

Vânătaie pentru vânătaie de Szilárd Demeter