Nu trebuie să ne permitem niciodată să generalizăm!

A vorbi despre deficiențele sistemului de educație românesc înseamnă a bate la uși deschise. Există neîndoielnic o pluralitate de opinii care converg înspre a demasca acuzator viciile structurale ale acestuia, deși responsabilitatea este mereu împărțită după criterii partizane: profesorii acuză apatia copiilor și lipsa de implicare a părinților, în timp ce aceștia și elevii reclamă mediocritatea corpului profesoral sau rapacitatea multor cadre didactice. În schimb, toți, deopotrivă, acuză lipsa de eficiență a guvernelor în gerneral și a miniștrilor educației în special, care s-au succedat în ultimele trei decenii, fără rezultate pozitive palpabile. Pe de altă parte, trebuie admis retardul istoric al îmvățământului românesc. Chiar dacă prima lege care instituia învățământul obligatoriu a fost emisă în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, rezultatele sale s-au lăsat prea mult timp așteptate. Astfel, rata înrolării în școlile românești era în anul 1870 de 7%, 6,9% în 1870-1875 sau 9,5% în 1880, în timp ce în alte țări, în care nu exista educația obligatorie sau exista de puțin timp rata înrolării era mult mai mare: în 1870, 74% în Elveția (1874 anul introducerii educației obligatorii), 49% în Marea Britanie (1880), 40% în Ungaria (1868), 75% în Franța (1882) și așa mai departe. Chiar și în perioada interbelică, România avea încă un număr îngrijorător de analfabeți, ceea ce o plasa pe un loc fruntaș în Europa timpului respectiv. Regimul comunist a remediat această situație, dar în condițiile cunoscute și cu prețul defăimării disciplinelor umaniste, situate în avangarda inoculării unui naționalism de mucava. Situația nu s-a îmbunătățit semnificativ nici după 1989: există, este drept, anumite rezultate excelente la olimpiadele internaționale, dar acestea nu pot ascunde faptul că nivelul școlii românești în ansamblu este unul extrem de scăzut inclusiv la nivel universitar. Iar căile eficiente de rezolvare ale acestui situații întârzie mereu să apară, ca un veritabil Godot al societății românești.

Unele posibile soluții, rezultate în urma unei analize serioase și coerente ne oferă profesorul Doru Căstăian, un cadru didactic pasionat și implicat, dar și de o erudiție înspământătoare, concretizată prin traduceri și publicistică, prin intermediul cărții Cum și de ce (mai) educăm? 11 texte despre școală, creștere și formare, apărută la Editura Ratio et Revelatio în acest an. Într-adevăr, autorul pleacă în primul rând de la niște premise foarte solide pe baza cărora se poate construi un amplu discurs rațional despre starea sistemului de educație românesc. De plidă, una dintre erorile frecvente ale criticiilor acestui sistem, fie că vin din interior, fie din exterior, este generalizarea. Or, în contextul în care analizăm un sistem extrem de complex precum cel educațional, alternativa dezirabilă ar fi apelul la propoziția compusă, „structură logică (…) de ordin superior, formată din propoziții elementare prin care se încearcă îndeobște descrierea unei realități complexe”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, indiferent de amploarea unor fenomene, generalizarea rămâne o metodă facilă, dar nepermisă la nivel logic: nu toți profesorii sunt mediocri, nu toți elevii sunt slabi, nu toate clasele unei școli au un nivel scăzut și așa mai departe. Este necesară nuanța, îndoiala care nu ar face decât să dea un plus de rigoare sau chiar să valideze un anume raționament. Chiar și în cadrul unei singure școli pot fi regăsite o multitudine de tipuri umane și diverse situații, profesori eminenți alături de cei mediocri, pasionați lângă dezinteresați, elevi atenți sau leneși, politicoși sau vulgari. Pentru a avea pretenția formulării unor răspunsuri la întrebările ce ne macină conștiințele legate de starea învățământului nostru, trebuie început prin a îi intui resorturile, a îi sesiza particularitățile și a trata diferențiat sau cel puțin nuanțat fiecare context:

„După modesta mea opinie, nu vom avea un sistem efectiv mai bun până când nu vom renunța la generalizări, până când nu ne vom asuma problemele sistemului în complexitatea lui ireductibilă, până când nu vom găsi modalități de a păstra pe cei buni și de a ne despărți de cei slabi (…), până nu vom găsi regulile acelea atât de suple și de înțelepte care să poată stăpâni haosul și aparenta neorânduială a faptelor, până când nu vom pune oamenii buni acolo unde trebuie, până când nu vom regândi profund sensul actului educativ.”

O altă importantă idee avansată de Doru Căstăian în cadrul lucrării sale este cea de transdisciplinaritate a științelor socio-umane, deși nu ar fi lipsit de interes, ca procesul să fie extins și pentru celelalte discipline. De altfel, au existat câteva tentative inclusiv în cazul științelor exacte, dar inerția sistemului nostru de educație probabil le-a respins din faze incipiente aceste încercări. Avantajele abordării trandisciplinare sunt multiple și ușor de intuit: „cultivă și dezvoltă capacitatea fundamentală de o rezolva probleme”, permite „gândirii unui individ să se miște în universul ei firesc”, stimulează gândirea critică și imaginația. Pe de altă parte, acest travaliu intelectual necesită competență sporită și seriozitate științifică din partea profesorilor, în condițiile în care nu puțini profesori au dificultăți în a stăpâni orizontul, astfel destul de îngust, al propriei materii. Chiar dacă, așa cum scrie autorul, „transdisciplinaritatea este abordarea cea mai completă și mai dezirabilă” fiind „dezideratul fundamental al unui învățământ al viitorului” se pare că, cel puțin în contextul actual, nu va putea depăși prea curând stadiul de deziderat.

În mod evident, problemele sistemului de educație sunt diverse și țin atât de contextul general cât și de particularitățile țării noastre. Doru Căstăian încearcă să abordeze cât mai multe dintre acestea la fel cum sugerează anumite modalități de remediere. Într-adevăr, de pildă, unul dintre cele mai dureroase eșecuri ale școlii noastre poate fi considerat incapacitatea sa cronică de a dezvolta aptitudini cetățenești în rândul elevilor. Mulți dintre ei, probabil prea mulți, nu cunosc noțiuni fundamentale despre separarea puterilor în stat, formele de guvernământ, regimuri sau doctrine politice, drepturi și libertăți fundamentale. Rezultatul, printre altele, este tradus în absenteismul de la vot, precum și în neînțelegerea minimă a modului în care o societate funcționează sau a celui în care este organizată din punct de vedere politic. Dar ce este de făcut cu numărul de analfabeți funcționali, care pare a crește exponențial? Ce fel de sistem educațional este cel care permite asemenea vulnerabilități fără a încerca în mod credibil a le ameliora cel puțin?

Pe de altă parte, dacă nivelul de cultură al multor elevi este unul precar, nici cel al profesorilor nu oferă motive de optimism. Fie că sunt tributari vechiului sistem anacronic de educație, fie sunt încurajați de sistemul de titularizare, gândit prost de vreme ce barează an de an accesul celor meritorii, cert este că mulți profesori devin blazați de-a lungul timpului. Absența unui mediu concurențial predispune la lene intelectuală. Puțini sunt cei care simt impulsul să citească din ce în ce mai mult, dacă nu din dorința de creștere profesională, măcar din simplă pasiune. Privită de la distanță, cancelaria poate apărea ca un loc sacru dedicat exclusiv educației și, poate, studiului. În realitate, nu de puține ori, discuțiile dintre profesori sunt simpliste, presărate de locuri comune și veșnice reproșuri la adresa guvernanților, mai ales din cauza veniturilor, care au ajuns totuși la un nivel decent. Lipsesc polemicile intelectuale, gândirea critică sau chiar simplu exercițiu al lecturii atunci când timpul o permite. Se adaugă la acestea uriașul efort birocratic, cantitatea imensă de hârtii, planuri, schițe, texte, interpretări, cerute ferm la nivel instituional (hârtiile devin instrument de control eficient?) și care probabil nu vor fi citite vreodată de cineva.

Fiind el însuși un cadru didactic activ, implicat și energic, Doru Căstăian își permite să vorbească degajat despre aceste subiecte și nu numai, deși este lesne detectabilă unda de amărăciune care străbate rândurile respective. Inevitabil, autorul a cunoscut toate tipurile de adolescenți de-a lungul a mai multor generații, dar senzația care persistă pare a fi tot cea de nemulțumire: parcă prea puțini sunt dornici să citească mai mult, să ceară lucrări, să cunoască personal scriitori. Sigur că acest trend este universal valabil în epoca în care ne aflăm. Tableta, telefonul sau laptopul sunt pe cale să înlocuiască în mare parte intimitatea gândului stimulat de plăcerea lecturii. În mod cert, evoluția tehnologică are avantajele sale deloc neglijabile, dar, mai ales într-o țară ca România, victimele colaterale par să exceadă beneficiul ei. Inclusiv din acest motiv, pledoaria lui Doru Căstăian pentru predarea teoriei evoluționiste în școli este una de bun simț, întrucât predarea aplicată a acesteia putea contribui la o altă viziune asupra vieții în general. La fel de firească este și reconsiderarea „educației științifice”, mai ales că

„meditație filosofică asupra naturii și specificului științei, precum și relația acestuia din urmă cu celelalte forme ale culturii umane a devenit practic o constantă culturală și unul dintre cele mai fierbinți câmpuri de cercetare contemporană”.

În aceste condiții, ce se poate face pentru îmbunătățirea sistemului educațional românesc? Doru Căstăian nu poate, în mod evident, propune soluții miraculoase. Probabil că acestea nici nu există. În primul rând, ar fi necesară evoluția spre un alt tip de societate, mult diferit față de cel actual, grevat de numeroase disfuncționalități. În acest context, poate avea loc o schimbare de mentalitate care să canalizeze energiile spre scopuri pozitive. Meritocrația în rândul profesorilor ar trebui să devină principiul fundamental pe care să se sprijine educația. Textul cărții poate coabita cu spațiul virtual, numaidacă educația timpurie va fi orientată în acest sens. În orice caz, transformările din educație sunt greu de perceput și vor produce consecințe durabile doar pe termen lung. Asta în cazul fericit în care nu vom fi capabili decât să reproducem la nesfârșit cercul vicios în care ne aflăm azi. O discuție separată, pe care Doru Căstăian nu o mai face, dată fiind formația sa de profesor în cadrul preuniversitar (dar și pentru că, probabil, nu a dispus de timpul necesar unei astfel de cercetări), este cea a situației universităților românești. Așa cum o arată toate clasamentele internaționale, învățământul nostru superior este încă grevat de numeroase dificultăți, de la calitatea actului de educație la sistemul rigid de promovare în acest cadru, fără a uita de lipsa de vizibilitate a celor mai multe studii și articole scrise în România.

Oricum, demersul lui Doru Căstăian de a colaționa diverse texte scrise de-a lungul timpului și de a le da un sens unitar este mai mult decât oportun. Sunt convins că majoritatea celor care fac parte din sistemul de educație vor găsi cel puțin rezonabile analizele din interiorul acestei cărți, la fel cum vor reflecta pe margina unor dintre soluții. La fel de convins sunt că cei ce vor dori să introducă o reformă legislativă de amploare în ceea ce privește sistemul de educație vor fi obligați să țină cont și de acest fel de contribuții. Este o carte vie scrisă de un profesor relativ descurajat, dar niciodată apatic sau concis să facă rabat de la misiunea sa didactică pe care a ales să o trateze cu pasiune și genorizitate. Așadar, prin intermediul titlului cărții sale, Doru Căstăian se întreabă și ne întreabă: cum și de ce (mai) educăm? Pare că educăm din ce în ce mai nesatisfăcător. De ce? Din naivitate și speranță, ar răspunde optimiștii. Din inerție și lipsa alternativelor, ar spune pesimiștii, iar ambele răspunsuri s-ar putea să fie la fel de valide. În fond, așa cum arăta Doru Căstăian, nu trebuie să ne permitem niciodată să generalizăm.

Cum și de ce (mai) educăm? 11 texte despre școală, creștere și formare de Doru Căstăian