Antoine Laurain este francez, înainte de toate francez. Îți dai seama de asta încă de la prima vedere: felul cum se îmbracă, atitudinea și tot restul. Iar dacă ajungi să-i citești și cărțile îți dai seama că poartă cu el peste tot în lume tot ceea ce îi definește pe ei, francezii. Romanul despre care facem vorbire în interviu face obiectul unei lecturi savuroase, care vă provoacă simțurile și vă determină să vă căutați noi și noi refugii. Să nu-mi spuneți că nu v-am prevenit! 🙂
Le mulțumesc Denisei Comănescu și Ioanei Iancu pentru posibilitatea unui nou dialog plin de sens și de frumos și lui Cătălin Rață pentru facilitarea traducerii.
Aș începe discuția noastră/interviul nostru plecând de la fraza care încheie romanul: „Cred în forțele spiritului și nu vă voi părăsi.”. Cât de mult spirit v-a fost necesar pentru a construi acest roman?
Cred că sunt anumite elemente magice și misterioase care au legătură cu povestea asta și de aceea cartea nu cred că se putea încheia altfel. Vroiam să fie o carte optimistă, în care să se întâmple multe lucruri și care să le facă plăcere celor care o citesc.
„Pălăria președintelui” are în centrul său figura unuia dintre președinții emblematici pentru Franța postbelică. Dvs. sunt un admirator al lui François Mitterrand – personajul istoric sau simpatizant al partidului politic pe care l-a reprezentat?
A rămas la putere 14 ani, iar cei din generația mea aveau 10 ani când el a ajuns acolo, la putere.
Odată cu trecerea anilor, noi am ajuns la anii când trebuia să efectuăm stagiul militar, deci am putea spune că e vorba de o generație întreagă. Vroiam să fie o poveste legată de anii ´80 această carte; și dacă povestești despre acești ani nu poți să eviți figura președintelui Mitterand.
A existat și ceva original, și anume să construiești ceva pornind de la această pălărie. Dacă privim la perioada anilor ´80 de aici, din anul 2018, putem spune că s-au întâmplat multe în perioada cât președintele Mitterand s-a aflat la putere și multe dintre ele chiar erau bune. Și n-aș fi putut scrie cartea dacă nu l-aș fi admirat puțin. Oamenii de astăzi sunt, însă, foarte diferiți.
O, da! Categoric că așa este! Mai ales că avem tendința să comparăm figura emblematică a lui François Mitterrand cu cea a lui Jacques Chirac, de exemplu, sau cu a oricărui alt politician francez. Dar François Mitterrand rămâne referința.
Într-adevăr, rămâne un reper. Și se vede că cei care i-au urmat, președinți ca Nicolas Sarkozy, François Hollande sau Macron sunt foarte îndepărtați de personalitatea lui François Mitterrand.
Da, avea o alură și o prestanță care, cred eu, era conferită și de cultura generală, dar și de disponibilitatea sa de a se pune în slujba poporului. Cel puțin asta este percepția mea.
Asta ține de o anumită generație de oameni care aveau o anumită vârstă, ca și el, și care astăzi nu mai sunt printre noi.
Aici mă duc în zona politicii. Și încerc să mă abțin: a scăzut foarte mult vârsta când ajunge cineva președinte, nu contează în care stat, ceea ce duce la scăderea calității persoanei care candidează.
Într-adevăr, astăzi președinții sunt foarte diferiți unul de celălalt. Vedem asta dacă facem o comparație între Hollande, Macron și Sarkozy. Înainte exista o anumită idee generală legată de statutul pe care trebuia să-l aibă cineva ca să ajungă la Elysee.
Revenind la carte, deși putea să fie o poveste aparte, cartea a fost tradusă, până la urmă, în 22 de limbi, ceea ce ne arată că puțini oameni ajung să pună sub semnul întrebării aceste chestiuni. Deci, da, aveți dreptate.
Daniel Mercier, domnișoara Marquant, ciudatul Aslan și Bernard Lavallière – patru personaje care intră, rând pe rând, în posesia pălăriei președintelui. Aduși la un loc pot reda fresca societății franceze contemporane?
Da, asta este și ideea! Vroiam ca această pălărie să treacă de la unii la alții și să ajungă de la o persoană la alta, fiecare cu personalitate diferită de a celeilalte și având marcate și diferențele de clasă socială, ceea ce ne permite să avem o imagine de ansamblu a societății franceze respective.
De ce anii ´80? Doar pentru că sunt anii lui François Mitterrand? Întrebarea mea ascunde, de fapt, o altă referință (aș putea spune sociologică): din foarte multe puncte de vedere decada optzecistă a secolului XX poate fi considerată o decadă de trecere, un fel de pasaj dintre profundele tranformări ale anilor ´70 (mai ales cele din plan social) la cele ale anilor ´90 (din plan politic, cu precădere).
Am ales anii ´80 pentru că era nevoie ca președintele să fie acolo, să fie prezent; din moment ce vroiam să scriu o carte despre Mitterand, trebuia să mă integrez în epoca aceasta, epoca în care președintele are cea mai ridicată valoare de simbol și cea mai mare putere.
Am ales, dacă vreți să privim din punct de vedere social, această epocă și pentru că permite o anumită nostalgie față de o epocă în care nu existau nici internet, nici telefonie mobilă, nici rețelele sociale. Exista doar un telefon fix, ceva destul de plăcut, după cum privim lucrurile astăzi.
Da, pomeniți destul de des de Minitel în roman (un fel de precursor al messenger-ului de astăzi) și sunt destul de dese inserturile în roman legate de apelurile telefonice la un telefon fix, ceea ce arată o anumită calitate a relațiilor sociale. Oamenii pe atunci comunicau față-în-față, ceea ce era cu totul altceva.
Da, aveți dreptate. Cred că astăzi se întâmplă multe lucruri interesante, datorită Internetului. Eu, de exemplu, după ce am ajuns în București, am făcut o fotografie pe care am trimis-o cuiva aflat la Paris și care a putut să o vadă după câteva secunde. Însă, cred că aceste rețele sociale ajung să creeze ceva virtual și în afara realului, în care oamenii nu se mai întâlnesc.
Viteza de circulație a informației atrage după sine scăderea calității relației.
Da, sunt de acord cu dvs.
Mi-ați spus mai devreme că romanul a fost tradus în 22 de limbi. Tinerii cititori, de oriunde din lume, ce reacție au avut vizavi de aceste tipuri de comunicare și de relații dezvoltate între personajele cărții?
Cei mai tineri nici nu au auzit vreodată vorbindu-se despre Minitel! 🙂
Eu, prima dată, am auzit despre Minitel, într-un film franțuzesc difuzat în anii ´90 la noi în România. Și nu înțelegeam ce este! Așa că-i înțeleg perfect pe tinerii aceștia!
Într-adevăr, francezii au inventat acest strămoș al Internetului care avea nevoie de un mic ecran atașat unei tastaturi, cu ajutorul cărora se transmiteau mesaje.
Cele patru personaje care ajung să poarte pălăria președintelui sunt din medii sociale diferite, au meserii foarte diferite și își schimbă radical viețile. E mai mult decât un efect de butterfly aici, dacă stăm să ne gândim la felul cum ați ales să închideți cercul căutărilor. Care a fost întâmplarea care a stat la baza construcției narațiunii?
Vreau să vă povestesc ceva legat de momentul semnării contractului cu editorul meu francez, Flammarion; în acel moment eu le-am înmânat celor de la editură primele 50 de pagini, cele care se referă tocmai la momentul pierderii în tren a pălăriei de către Daniel Mercier și le-am povestit puțin din cele ce se urmau să se întâmple. Însă eram într-o stare destul de ciudată, la vremea aceea, pentru că nu știam ce urma să se întâmple mai departe. Asta însemna că trebuia să inventez pe măsură ce urma să scriu, abia la sfârșit am găsit ideea că președintele urmărise ce se întâmplase cu pălăria încă de la început. Era logic, evident, însă nu mă gândisem la acest element încă de la începutul poveștii.
Deci, practic, v-a condus propria dvs. narațiune acolo.
Într-adevăr, voiam să construiesc ceva care să reprezinte un edificiu perfect și, în același timp, o construcție care să fie atrăgătoare și perfect logică. Să închid un cerc, până la urmă.
Mie mi-e foarte greu să încadrez romanul ca fiind pur policier sau de aventuri. Dvs cum l-ați descrie?
Nu poate fi descrisă Pălăria președintelui! Ea (cartea) trebuie citită! 🙂
Citind în special capitolele dedicate odiseei pălăriei aflată în posesia lui Bernard Lavallière nu m-am putut abține să nu mă gândesc: chiar s-au rupt francezii de trecutul lor istoric? Cum se raportează ei astăzi, concret, la istoria lor (care e una plină de momente glorioase, n-avem cum să nu recunoaștem asta!)?
Personajul Bernard Lavallière aparține clasei burgheze pariziene, cu o orientare mai degrabă de de dreapta, foarte conservatoare și căruia nu-i place François Mitterrand. E amuzant pentru că vedem că, după ce Bernard Lavallière intră în posesia pălăriei, începe să se gândească ce se întâmplă cu el și-și dă seama că aparține unei lumi care e pe cale să dispară și se gândește că ar trebui să intre în modernitate, în anii ´80, și să se apropie de acest președinte. El este ultimul posesor al pălăriei, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva asta are de-a face cu magia.
Credeți că ar putea fi judecat pentru felul cum alege să se dezică de istorie, de rădăcinile sale, mă refer la Bernard Lavallière?
Cu siguranță așa fac cei din clasa lui socială, după cum se vede și în carte. Socialismul lui Mitterand este unul soft, pe lângă cel specific regimurilor comuniste din fostul bloc comunist.
Ieri auzisem la radio o știre legată de destinul bistroului francez, pentru care Ministerul Culturii se luptă să-l introducă în patrimoniul UNESCO. Știrea în sine ascunde în spatele ei mai mult decât o evoluție istorică, ascunde și o neputință. Ritualurile sociale s-au schimbat enorm în ultimii 30 de ani, astfel încât și cel al luării mesei a suporat schimbări, aș spune eu, fatale. Cât de des intrați într-un bistro și ce căutați să (re)găsiți mereu acolo?
Mă duc în fiecare zi într-un bistro. Îmi place foarte mult, mai ales că am un bistro chiar în fața casei, unde mă întâlnesc cu vecinii, printre care se numără unul care produce cămăși, un lutier, cineva care conduce o librărie muzicală. Ne întâlnim la tejghea și se crează o atmosferă foarte plăcută, de fiecare dată. Este un loc important, e un loc pe unde trec oamenii, fie că ei vin zi după zi, fie că vin o singură dată și nu mai revin. Dar nu e grav, pentru că așa e viața. Când merg în SUA îmi dau seama că nu există nicăieri bistrouri.
Felul cum ați descris ce se întâmplă într-un bistro mie mi-adus aminte de filmele cu Jean Gabin.
Mulțumesc! 🙂
Să înțeleg că vă place! E unul dintre cei mai mari actori, totuși!
Jean Gabin, de altfel, apare și în noua mea carte, care a fost publicată în Franța în luna aprilie. În carte este vorba despre cineva care bea un pahar de vin din 1954 și a doua zi se trezește în anul 1954.
Să înțeleg că la dvs. toate experiențele care dau clu-ul romanului, pleacă de la o coincidență?
Adesea așa se întâmplă.
Călătoriile și viața dintr-un bistro sunt cele două constante ale romanului. Cât de mult vă place să călătoriți, ca om, dar și ca scriitor, în interiorul vieții personajelor dvs.?
Îmi place mult să călătoresc. Mă deplasez în destul de multe țări, datorită cărților mele, țări foarte diferite unele de altele, dar și diferite față de țara mea. Țări cum ar fi România, Anglia, Germania, Coreea de Sud. Însă cele mai bune călătorii sunt cele realizate prin intermediul personajelor, în care introduc elemente care-mi plac, elemente pe care le cunosc și care nu fac parte din viața mea.
Pentru noi, românii, francezii trec ca fiind unii dintre cei mai mari gurmanzi din întreaga lume. Mai este valabilă eticheta și astăzi, sau credeți că lucrurile nu prea mai stau așa?
Eu sunt cel care gătește la mine acasă, pentru că-mi place foarte mult să fac asta. 🙂 Îmi place foarte mult să merg și în restaurante și asta voi face și în această seară, voi merge la unul din restaurantele din București să iau masa.
Sper să aveți o experiență plăcută! Nu știu dacă va fi la nivelul uneia din Franța, de exemplu. Să vă întreb dacă diseară veți comanda stridii? [și în acel moment începem să râdem toți trei]
Dacă cineva mi-ar cere să descriu printr-o singură sintagmă Pălăria președintelui, aș spune simplu: recurs la istorie. Și cred că n-aș greși prea mult. Și mă refer nu doar la istoria mare, cea a unui întreg popor, ci mai ales la istoriile personale, cele cărora tindem să nu le dăm atenția cuvenită. Prin construirea celor patru personaje atât de diferite, fiecare cu calitățile lui, dar, mai ales, cu defectele sale, ați dorit să ne arătați că istoria, până la urmă, o facem noi, oamenii simpli?
Da, da, sunt de acord cu această analiză. Într-adevăr, cred că istoria este făcută și de oamenii umili, modești, cum este Daniel Mercier și cred că avem de-a face cu evenimente mici, care duc la tot felul de consecințe.
Și mi-a plăcut ceva, apropo de Daniel Mercier: lui i-ați dat cel mai mult credit; el deschide și închide cercul. Un om simplu, până la urmă.
Da, e o persoană simplă și cu o viață oarecum plictisitoare înainte de găsirea acestei pălării, iar pierderea ei îi dă un scop în viață și, ca și în povești, la sfârșit ajunge la castel.
Eu n-aș spune că are o viață plictisitoare, cât liniară; omul nu întrevedea nicio evoluție în orizontul său personal.
Da, da, așa este! Și, dintr-odată totul se schimbă!
Și o întrebare de final: dintre stridii, parfumuri și tablourile lui Jean-Michel Basquiat ce alegeți?
Aleg stridiile!
Pentru că le gătiți, de aceea! Aveți o rețetă specială pentru a le găti? Episodul acela descris de mai multe ori în carte, când oțetul se întâlnește cu stridia, felul cum ați să descrieți această întâlnire, mi-a stârnit o poftă nebună de a mânca stridii!
Dacă v-am provocat pofta, atunci chiar mă bucur! Pentru că asta am și vrut: să vă provoc impresia că aveți în față un platou cu fructe de mare, în timp ce citiți!
Ziceați că vă place să gătiți, dar și să mergeți la restaurant. Când mergeți la restaurant aveți tendința să-i spuneți bucătarului ceva legat de modul cum a gătit?
Când e ceva bun, da, mă duc să-i spun. Și uneori îmi iau notițe, pentru că mă gândesc că mi-ar putea folosi.
Vinul des invocat în carte, e vinul dvs preferat?
Da, da, Pouilly-fuissé e un vin care merge foarte bine cu stridiile! 🙂
