În ultimul timp marile edituri se întrec în a le da copiilor spre citire unele dintre cele mai frumoase cărți din literatura universală, toate în traduceri excelente, atent îngrijite, astfel încât limba română să nu fie stâlcită/pocită, vocabularul celor mici să se îmbogățească pe nesimțite și plăcerea lecturii să crească proporțional cu numărul de pagini parcurse de pitici.
Pentru începutul lunii mai ce stă să vină peste noi de la Humanitas Junior avem cartea semnată de Ana Alfianu – Val și Cetatea Sufletelor. Este prima ei poveste, scrisă și ilustrată integral de ea. Și vă asigur că are niște desene cu adevărat frumoase, atractive, care-l țin pe cititor aproape de text și-l determină pe acesta să nu lase cartea din mână până nu o citește integral.
„- Părinții sunt uneori foarte fragili, nu se vor liniști așa, cu una, cu două. Am să vorbesc cu ei numaidecât și-o să rămân în apropiere, ca să le dau mereu vești despre cele ce urmează să se întâmple. Tu, se-ntoarse pitica spre Malila, să-mi trimiți vise în fiecare noapte, că de restul mă ocup eu. Iar acum, descântecul de ocrotire, mai zise și, închizând ochii, rosti câteva cuvinte într-o limbă necunoscută.
O rază de energie vie păru să le inunde trupul, și cei doi se simțiră dintr-odată plini de curaj și de încredere.
– Mulțumim din suflet, spuse țestoasa.
Val adăugă, întinzându-i piticei buchetul de flori adunate în poiană:
– Poate o să le folosiți la proviziile pentru iarnă sau, dacă nu, să le atârnați la intrarea în scorbură.
– O să fac un ghiveci nemaipomenit din ele. Mulțumesc, Val! râse Pitica Ocrotitoare și dispăru în penumbra înmiresmată a culcușului ei lemnos.
Băiețelul se sui din nou pe broasca-țestoasă și împreună se ridicară ușor în văzduh, mai sus, tot mai sus, până ce se pomeniră plutind peste pădurea de brazi. Cerul se boltea uriaș deasupra, păsări se roteau în preajma lor, vântul le răcorea frunțile și ziua îi scălda într-o lumină frumoasă.
Zburau deja de câteva ceasuri bune, când, deodată, în depărtare se zări oceanul. Sclipea sub soare, alb-argintiu și neted ca o oglindă nou-nouță.”
De la Nemi recomandăm trei cărți, una mai frumoasă ca cealaltă. Două dintre ele completează două serii, o a treia vorbește despre un celebru personaj. Dar să le luăm pe rând.
În „Paște fericit, Matei!” de Brigitte Weninger și Eve Tharlet Matei, iepurașul celebru găsește și de această dată soluția salvatoare pentru el și frații lui, cu toții aflați în căutarea cadourilor potrivite pentru părinții lor. Desenele sunt adevărate opere de artă, ca și în cărțile anterioare din serie. Să nu uit, cartea este recomandată copiilor de la 3 ani în sus, deci e o alegere excelentă pentru lectura de seară.
„- Ia ghiciți ce tocmai am aflat! Oamenii au mâine o sărbătoare. Se numește Paște și atunci vine Iepurașul de Pașe cu coșulețul său în care aduce ouă frumos colorate și mici cadouri. Și știți ce? Lumea spune că Iepurașul de Paște locuiește chiar aici, în pădurea noastră.
– Ce? Cine? a întrebat Matei.
Tatăl Iepure s-a scărpinat în cap zicând:
– Hm, evident că sunt mulți iepuri în pădure, dar eu nu am întâlnit niciodată un Iepuraș de Paște.”
Tot la Nemi, dar în seria de cărți scrisă de Jill Tomlinson, a apărut acum „Pisicuța care voia să ajungă acasă”. Ea vine să completeze seria de aventuri ale lui Buf, Pongo și Otto, personajele din primele trei cărți apărute anterior. Ioanei, fetița mea, îi place foarte mult această serie și s-a bucurat foarte mult când a văzut coperta noului volum, dar și mai mult s-a bucurat când a văzut că este vorba despre o pisicuță.
„Suzy a cotit pe o cărare abruptă, a alergat prin nisip și a urcat câteva trepte până la un dig mare. Acolo era o barcă cu motor modernă, plină de steaguri, care tocmai pleca de la debarcader. Agilă, Suzy a sărit la bord și s-a așezat după un colac de frânghii. Cu un zgomot puternic, barca a țâșnit din golfuleț ca o ghiulea, lăsând în urma ei o dâră albă de valuri înspumate. La bord se aflau o mulțime de bărbați în uniforme, inclusiv un amiral, dar firește că Suzy nu le-a dat atenție. Tot ce conta era că ei se îndreptau spre Franța!
Oare chiar așa era? Vaporul trăgea după el un vas foarte ciudat, de forma unui cârnat. În fine, poate reușea totuși să ajungă acolo!”
A treia propunere editorială pentru cei mai mici cititori de la Nemi deschide o nouă serie de autor, serie care este coordonată de Laura Câlțea. Michael Morpurgo este un scriitor britanic foarte iubit de copii pentru poveștile sale, având deja peste o sută de cărți tipărite. „Proscrisul. Povestea lui Robin Hood” este titlul care deschide seria traducerilor din Morpurgo la Nemi. Despre personaj nu vorbim foarte multe aici, s-au făcut și filme despre el, s-au scris cărți întregi; autorul volumului de față, Michael Morpurgo alege să le vorbească celor mici despre proscris într-un stil aparte, cuceritor, folosind un limbaj contemporan, ajutându-i astfel pe cei mici să intre în poveste și să se lase prinși în mrejele acțiunii.
„- Așteaptă momentul potrivit, Robin! îl ruga ea. De ce te repezi așa spre pericol? Trăiește aici cât poți și fii fericit. La un moment dat tot o să apară un fierar, ai să vezi!
Și avea dreptate. Au găsit un fierar aici, mai degrabă, i-a găsit el pe ei.
Robin pescuia păstrăvi. Era prima captură din an și apăreau peste tot, însă erau greu de prins. Much îl însoțea, ca întotdeauna, la fel și fratele Tuck. Era o zi călduroasă de vară. Peste tot deasupra apei se strânseseră musculițe. Tuck era ghemuit undeva pe malul râului, ocupat să curețe un păstrăv pentru prânz, când cineva a strigat de pe partea cealaltă:
– Ce pește bun! s-a auzit o voce impunătoare, pe măsura celui care tocmai vorbise. Cred că asta am să mănânc la prânz!
– Nu prea cred, a răspuns fratele Tuck.
– Să-ți spun ceva, călugărule, a continuat uriașul roșcovan, mergând spre pod. Hai să ne întâlnim pe podul ăsta și, dacă reușesc să te răstorn în apă, îmi dai peștele tău. Ce zici?
Fratele Tuck a pufnit în râs.
– Doamne sfinte, dar te voi răsturna eu, prietene, nu tu pe mine!
Și și-a scos sabia.
– Dacă-i trece o săgeată pe sub nas, face cale întoarsă, a spus Robin, ducând mâna spre arc.
– Irosești o săgeată numai bună. Uită-te la el! a pufnit Tuck. E un amărât, tot numai zdrențe! Pare că n-a mai mâncat de vreo săptămână. Și n-are decât un toiag după el. Nu-ți face griji, Robin, îi vin de hac cât ai zice pește!
Robin și Much se uitau la cei doi bărbați care ajunseseră la mijlocul podului.
– Lovește tu primul, călugărule! a spus străinul.
Și fratele Tuck și-a tras sabia și a lovit. A lovit și a tot lovit, dar toiagul bloca mereu loviturile. Tuck a învârtit sabia deasupra capului, vrând să-i taie toiagul în două. Dar în clipa următoare, sabia i-a zburat în apă și s-a trezit fără apărare. Străinul a zâmbit, apoi l-a lovit cu toiagul în burtă. Chircit de durere și rămas cu respirația tăiată, Tuck s-a împleticit până la marginea podului, iar un șut din partea străinului l-a ajutat să cadă în râu.
Cu un răget ca de urs, Much s-a repezit pe pod.
– Ca să-ți iei peștele, trebuie mai întâi să treci de mine! a strigat el.”
De la Editura Polirom, în colecția Junior au apărut „Copacul minciunilor” de Frances Hardinge, respectiv „Un dar de la motanul Bob” de James Bowen.
În primul volum, „Copacul minciunilor”, recomandat celor de peste 12 ani, personajul principal este o fetiță de 14 ani, Faith Sunderly care e o fată curajoasă şi inteligentă, dar care trăiește în plină epocă victoriană; vă aduceți aminte că în acele timpuri femeile trebuiau să fie sfioase, modeste şi… să nu-şi pună nici o întrebare. Visul secret al lui Faith era să devină om de ştiinţă, iar animalul ei de companie este un șarpe. Când întreaga familie se refugiază, temporar, pe insula Vane, unde tatăl ei este angajat ca arheolog, fata se trezește prinsă într-un vârtej de aventuri. Și de aici începe întreaga aventură.
«Faith era singură la ea în cameră, udă până la piele, și se întreba de ce nu mai avea lacrimi. Mai devreme putuse să plângă; și le amintea, i se rostogoliseră din ochi, fierbinți și neputincioase. Acum se simțea de parcă fusese secătuită de lacrimi.
Se gândea la hohotele acelea. La râsul lui Jeanne. Apoi și-a amintit imaginea femeii ucise de stereoscop, imaginându-și-o cu figura lui Jeanne.
Și-a închipuit că biserica lua foc, cu toți enoriașii înăuntru. Se vedea pe ea însăși stând afară, cu o făclie, privind cum se zguduia ușa, lovită de cei dinăuntru, disperați să iasă.
În camera lui Faith se afla o oglindă înaltă, acoperită, așa cum se cuvenea, cu crep.
„Când e un mort în familie, oglinzile sunt înfometate”, îi spusese doica, cu mulți ani înainte. „Dacă nu le acoperim, ele trag înăuntru bietul suflet al mortului și-l țin acolo, prizonier. Iar dacă un om viu privește înăuntru, poate să vadă uneori chipul celui mort, fiind astfel și el atras în capcana morții. Într-o casă a unui mort, din oglindă te poate pândi orice. Orice creatură, gata să-ți fure sufletul.”
Fata s-a întins și a pus mâna pe bucata de material, simțindu-i fibrele aspre. A dat-o la o parte dintr-o singură mișcare.
În lumina palidă din încăpere, oglinda putea la fel de bine să pară un portal strașnic. Pe partea cealaltă, Faith a văzu o vrăjitoare tânără, cu ochii asemenea unor stele arzătoare. Părul i se încolăcea în bucle largi, subțiri, până la umeri. Pe obraji îi sclipeau stropi de ploaie. Purta o rochie simplă, cu gulerul înalt, de un negru înfometat, întunecat ca o galerie de mină. Părea să absoarbă toată lumina din încăpere.»
„Un dar de la motanul Bob” este continuarea bestsellerurilor internaționale „Un motan pe nume Bob” și „Lumea văzută de Bob”. Bob este un motan, așa cum aflați încă din titlul cărții, da, dar nu orice motan. E prietenul cel mai bun al lui James Bowen, cel care își amintește ultimul Crăciun petrecut pe străzi, cântând și vânzând revista The Big Issue alături de fidelul său prieten. În anul 2010 printr-un concurs de împrejurări Bob ajunge să-și salveze din nou stăpânul, să-i dezvăluie adevăratul înțeles al Crăciunului, care înseamnă prietenie și fidelitate, iar povestea lor capătă noi sensuri, mai vesele, mai optimiste.
„În zilele acelea eram mai mult decât bucuros să plătesc pentru ele, chiar dacă le cumpăram una câte una. Așa că, de-a lungul ultimelor două săptămâni, bucătăria începuse să se umple încet cu mici delicatese și mâncare și băuturi tradiționale pe care eu și Bob le împărțeam de Crăciun. Desigur, aveam o provizie zdravănă din conservele cu iepure preferate de Bob, pe lângă câteva pachete cu gustările lui favorite, lapte special pentru pisici și alte câteva bunătăți care-l așteptau în prima și a doua zi de Crăciun. Pentru mine, cumpărasem un curcan mic fără copane și aripi și niște costiță afumată. Le cumpărasem pe amândouă aproape de data expirării și, în ciuda acestui lucru, fuseseră destul de scumpe, cel puțin pentru fondurile mele restrânse. Acum erau toate depozitate în siguranță în micul frigider cu congelator din bucătărie. Mai era și un pachețel de somon afumat, niște cremă de brânză și o găletușă de înghețată bună. Cumpărasem și o cutie ieftină de bomboane de ciocolată și niște unt cu coniac care mergea cu budinca de Crăciun pe care aveam obiceiul s-o mănânc împreună cu Belle, când venea în vizită la mine a doua zi de Crăciun. Mai aveam niște suc de portocale și o sticlă mică de vin spumos ieftin pe care așteptam cu nerăbdare s-o deschid în dimineața de Crăciun.
Nu era nicidecum un Crăciun extravagant. Probabil că nu cheltuisem decât o mică parte din ceea ce o familie obișnuită dădea pe cadouri, mâncare și băutură. Dar, oricât ar fi fost de ieftine, toate lucrurile astea costau, totuși, bani – iar eu nu aveam mai deloc.”
