„În căutarea fericirii” de Bertrand Russell

Încercarea de a ajunge să fii fericit pe cale rațională, amestecând niște ingrediente, pare o idee cel puțin bizară, fericirea făcând parte din acea suită de noțiuni sacral-indefinibile, pe care, tradițional, se cuvine să le tratezi cu vocea inimii, nu a minții. Astfel, aceasta tinde să fie privită drept un accident al sorții, mai degrabă, decât ca produsul propriului efort. Pe de altă parte, să fii nefericit în mod intenționat, evitând să-ți procuri o stare de bine care îți stă la dispoziție s-ar considera, de către oricine, o nechibzuință indiscutabilă. Astfel, dacă e să evaluăm formele opuse ale aceleiași stări cu una și aceeași unitate de măsură, ar trebui să fim liberi să aplicăm rațiunea în ambele cazuri, iar rezultatul să-l consumăm cu toată inima.

Iar dacă e să ne-o procurăm, rețeta fericirii e atât de simplă, încât e de mirare că mai sunt oameni nefericiți. Chiar dacă e o stare care se dobândește prin efort, ingredientele din care se clădește sunt la îndemâna fiecăruia.

Unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului XX, matematicianul și logicianul Bertrand Russell, reflectă asupra acestei teme într-un eseu filozofic de o simplitate și claritate cuceritoare, „În căutarea fericirii” fiind o incursiune lucidă și elegantă, descotorosită de construcții logice labirintice, care prin însăși lectura ei îți provoacă o stare de bine, proximă sentimentului analizat.

Deși sună banal și insipid, calea de mijloc este soluția spre o viață mai frumoasă, echilibrul este suportul înțelepciunii lui Bertrand Russell, inclusiv atunci cînd e vorba de fericire. Autojertfirea, altruismul debordant, simțământul susținut al vinovăției și păcatului, modestia excesivă, pe cât de nobile n-ar părea, nu sunt de nici un folos celor din jur, cu atât mai puțin posesorului. Acestea nici măcar nu-și îndeplinesc rolul care li se atribuie în mod eronat – purificarea și moralizarea persoanei, contribuind, în schimb, la acumularea unor frustrări stânjenitoare și erozive, a căror explozie este periculoasă. Ele sunt bune până în clipa când tind să devină exagerate, același lucru fiind valabil și pentru suita de simțăminte și comportamente de la polul opus: invidia, competiția, autoadmirația. Adoptarea unor atitudini mai intelectualizate, filozofice, de genul izolării și contemplării excesive a propriului eu sunt la fel de nechibzuite și bolnăvicioase ca și lipsa totală a deprinderii de a reflecta și analiza. Deci, echilibrul este piedestalul de pe care să privești spre toate întreprinderile la care pornești.

Dar care sunt celelalte ingrediente? Un sumar al îndrumarului propus de Bertrand Russell ar fi cam acesta:

Un cerc cât mai larg de interese îndreptate spre exterior stimulează (dar și satisface) pofta de viață:

„Spiritul uman este o mașină stranie, capabilă să combine în cele mai uimitoare moduri materialele ce i se oferă, însă când nu mai primește materiale din afară, este neputincioasă și, spre deosebire de mașina de făcut cârnați, e silită să-și facă singură rost de material, dat fiind că evenimentele nu devin experiențe decât prin interesul pe care li-l arătăm: dacă nu ne interesează, nu facem nimic cu ele. Așa se face că omul a cărui atenție este îndreptată spre interior nu găsește nimic demn de a fi luat în seamă, pe când cel a cărui atenție este îndreptată spre exterior poate descoperi înăuntrul său, în rarele momente când își examinează sufletul, o mulțime de ingrediente variate și interesante supuse disecării și recombinării în configurații frumoase și instructive.”

Interesele impersonale nu numai că ne relaxează, dar ne și ajută să păstrăm un simț al proporțiilor. Atunci când reușim să ne rupem de grijile noastre cotidiene și să înțelegem micimea lor, în cadrul larg al lumii din care facem parte, manifestând un interes viu pentru lucrurile și fenomenele ce ne înconjoară, nu doar pentru propria persoană, devenim, deopotrivă, mai înțelepți și mai fericiți.

O afecțiune sinceră pentru cei apropiați este firească și înnobilatoare, dar și generatoare de satisfacții constante:

„Un eu prea puternic este o închisoare din care un om trebuie să evadeze spre a se bucura din plin de viață. Aptitudinea pentru afecțiune genuină este unul din însemnele omului care a evadat din închisoarea eului său. A avea parte de afecțiunea altora nu e nicidecum suficient; afecțiunea primită ar trebui să fie un declanșator al afecțiunii ce se cuvine oferită; afecțiunea își dobândește posibilitățile optime doar dacă este pe deplin reciprocă.”

Nevoia de a fi parte a unei comunități este un imbold uman care a propulsat specia spre progres și succes, iar familia este prima și cea mai de încredere comuniune, în sânul căreia vei găsi mereu împăcare sufletească:

„Spre a fi fericit în această lume, mai cu seamă după ce tinerețea a trecut, este necesar să te simți nu doar ca un individ izolat și ale cărui zile se apropie de sfârșit, ci ca parte din șuvoiul vieții, care curge de la primul microorganism până în viitorul îndepărtat și necunoscut.”

Omul are nevoie de o anumită doză de muncă pentru a-și câștiga existența, dar, chiar și atunci când este îndestulat, aceasta îi este necesară pentru a elimina una din cauzele nefericirii – plictiseala. Inactivitatea este nocivă și provoacă insatisfacție:

„Majoritatea oamenilor, când se află în postura de a-și umple singuri timpul după cum vor, nu reușesc să decidă ce ar fi mai plăcut să facă. Și, indiferent cum ar decide, îi va sâcâi apoi senzațiacă ar fi putut opta pentru altceva mai plăcut. Priceperea de a-ți umple în mod inteligent timpul liber este ultimul produs al civilizației, și deocamdată foarte puțini oameni au ajuns la acest nivel.”

Iar fericirea, odată dobândită, prin ruperea de contemplarea excesivă a sinelui, de spaime și de dogme, devine cadrul perfect pentru perpetuarea binelui în lumea aceasta:

„Omul care a priceput odată, fie și în chip trecător și pentru scurtă vreme, în ce constă măreția sufletului nu mai poate fi fericit dacă își îngăduie să fie meschin, egoist, tulburat de mici necazuri, temător de ceea ce i-ar putea rezerva soarta. Omul capabil de magnanimitate va deschide larg ferestrele minții sale, lăsând să pătrundă în ea vânturile venite din toate părțile universului. El își va făuri despre sine, despre viață și despre lume o imagine cât mai adevărată în limitele puterilor noastre omenești; înțelegând scurtimea și precaritatea vieții noastre omenești, el va înțelege totdeodată că în mințile individuale este concentrat tot ce reprezintă valoare în universul cunoscut. Și-și va da seama că omul a cărui minte oglindește lumea, devine, într-un anumit sens, la fel de măreț ca lumea. Emanciparea de spaimele de care e bântuit robul împrejurărilor îl va face să simtă o bucurie profundă, și oricare ar fi vicisitudinile vieții sale exterioare, el va rămâne statornic în adâncul ființei sale de om fericit.”

Editura: Humanitas