E complicat să vorbești despre Œdipe, opera lui George Enescu care a avut premiera în 1936, după un libret de Edmond Fleg. Mi-aduc aminte că Tiberiu Soare a insistat într-una din conferințele sale asupra genialității lui Enescu, măsura acesteia fiind cuprinsă în mare parte în opera în patru acte Œdipe. Aseară, înainte de spectacol, cineva mi-a urat „Destindere plăcută”, iar eu i-am răspuns că la Œdipe nu prea ai cum să te destinzi. Și am avut dreptate, în mare parte.
Œdipe nu e o operă pe care să o savurezi în salon, între două vorbe schimbate cu prietenii. E una dintre marile capodopere ale muzicii care-ți cere implicare totală, îți cere prezență și un nivel de înțelege profund, atât al muzicii în sine, cât și al subiectului. Varianta de concert pentru care s-a optat a fost una fericită, potrivită unei deschideri de mare festival cum e Festivalul George Enescu. Combinația dintre muzică și proiecțiile media gândite de Carmen Lidia Vidu a adus un plus de cunoaștere/deschidere tinerilor din Sala Palatului. Și aici e ceva de spus: public eterogen, dar meloman (cred că am auzit doar un singur telefon sunând de-a lungul întregii seri). O liniște profundă a cuprins sala, nimeni nu mișca, semn că eram prinși toți în derularea evenimentelor și făceam cumva parte din tragedia lui Œdipe. În timpul concertului mi-am dat seama cât de mult a iubit muzica Enescu, dar, mai ales, cât de mult a iubit muzicienii. Le-a oferit partituri generoase, indiferent de lungimea rolului, tuturor soliștilor vocali, dar, în aceeași măsură, a dat partituri valoroase fiecărui instrument. Fiecare componentă din orchestră a avut momentul ei de glorie aseară, ceea ce nu se întâmplă prea des atunci când vorbim de compoziții de acest tip.
Mi-a plăcut mult să-l urmăresc pe Vladimir Jurowski dirijând. Tânăr, cu o alură de sportiv, reușește să se facă ascultat, dar mai ales înțeles de către orchestră printr-o economie de gesturi surprinzătoare. Și cu toate acestea îți dai seama că e prezent, că e acolo, în mijlocul orchestrei, e capabil să dea naștere valurilor succesive de muzică și, mai mult, dă valurilor forța și forma pe care el și-o dorește. Se ridică pe vârfuri, ba chiar sare de multe ori, dar își revine repede, prin gesturi scurte, retezate, care-i conturează aura de conducător de oști. Are ceva din alura unui comandant Jurowski, deși la prima vedere îți dă impresia unui june prim pus pe șotii. London Philharmonic Orchestra este una dintre marile orchestre ale lumii și și-a confirmat valoarea aseară, redând magia muzicii enesciene, așteptările publicului erau mari, dar au fost răsplătite din acest punct de vedere.
E o tradiție ca marile orchestre care vin să cânte în cadrul Festivalului George Enescu să cânte cel puțin o piesă enesciană. Și aseară London Philharmonic Orchestra a făcut-o așa cum și-ar fi dorit și Enescu. Astăzi urmează un alt concert susținut de acești muzicieni minunați, prilej să ne reîntâlnim cu muzica și frumusețea ei.
Œdipe de George Enescu
Sâmbătă 02.09.2017, ora 19.30, Sala Mare a Palatului
London Philharmonic Orchestra
Dirijor: Vladimir Jurowski
Dirijorul Corului: Ion Iosif Prunner
Dirijorul Corului de Copii: Voicu Popescu
Director Multimedia: Carmen Lidia Vidu
Solişti: Œdipe – Paul Gay (bariton), Tiresias – Sir Willard White (bas-bariton), Creon – Christopher Purves (bariton), Păstorul – Graham Clark (Tenor), Marele Preot – Mikhail Schelomyansky (bas), Phorbas – Insung Sim (Bas), Străjerul – Maxim Mikhailov (bas), Teseu – Boris Pinkhasovich (bariton), Laios – Marius Vlad Budoiu (tenor), Iocasta – Ruxandra Donose (mezzosoprană), Sfinxul – Ildikó Komlósi (mezzosoprană), Antigona – Gabriela Iştoc (soprană), Meropa – Felicity Palmer (contraalto)
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
