Eric-Emmanuel Schmitt – Noaptea de foc
Traducere din franceză de Marieva Ionescu
Editura Humanitas Fiction
Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt
Bine-cunoscutul autor al romanelor Oscar şi Tanti Roz şi Evanghelia după Pilat publică de această dată o carte autobiografică despre miracolul petrecut cu mai bine de jumătate de secol în urmă care avea să-i influenţeze decisiv viața și scrisul, oferindu-ne o poveste vie, concisă despre noaptea sa de foc, după cum Pascal și-a numit propria noapte mistică.
„Schmitt îmbină relatarea foarte personală a experienţei mistice cu superbe dialoguri pe tema spiritualităţii purtate cu tovarăşii săi de călătorie. Fie că sunt sceptici, atei sau credincioşi fervenţi, fiecare are ceva de spus şi de împărtăşit.“
Lire
„Îmi schimbasem concepţia despre călătorie: destinaţia contează mai puţin decât renunţarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiaţi, vecini, obiceiuri, dorinţe, opinii, pe tine însuţi. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităţilor infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ţi pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că ştii, şi să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieşit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje şi fără ţintă. “ (Eric-Emmanuel Schmitt)
La 28 de ani, autorul-personaj pleacă într-o călătorie în Sahara împreună cu un prieten regizor, pentru a scrie un scenariu despre misticul Charles de Foucauld. În timpul expediţiei, se rătăceşte de grupul de excursionişti şi de ghidul tuareg şi este nevoit să petreacă o noapte singur în imensitatea muntelui Hoggar. Rămas fără mâncare şi fără apă, în frigul nopţii deşertice, simte cum se deşteaptă în el o forţă arzătoare care-i dă încrederea că nu e totul pierdut şi puterea să se întoarcă nevătămat, după un urcuş ca o cursă a supravieţuirii, un urcuş real şi simbolic totodată. Éric, occidentalul, intelectualul, filozoful raţionalist convins că oamenii sunt doar praf de stele în mijlocul universului infinit, îşi vede zdruncinate toate certitudinile: focul pe care l-a trăit ca pe o imensă împăcare, libertate şi bucurie salvatoare poartă oare numele de Dumnezeu?
În seria de autor ERIC-EMMANUEL SCHMITT au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim şi florile din Coran, Oscar şi Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viaţa mea cu Mozart, Secta Egoiştilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii și Noaptea de foc.
-fragment-
O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginaţiei cu o anumită realitate, situându-se între aceste două lumi. Atunci cand nu porneşte la drum cu nici o aşteptare, călătorul nu va vedea decât ceea ce poate fi văzut cu ochii; în schimb, dacă şi-a format deja în închipuire o imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decat se arată privirii şi, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul şi viitorul; şi chiar dacă ar suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos şi l-ar îmbogăţi oricum, spre deosebire de un simplu proces-verbal.
În ciuda zdruncinăturilor, am lăsat capul pe spate, abandonându-mă arşiţei zilei, şi, cu
ochii-nchi şi, m-am gandit intens cum de-ajun-sesem aici.
Ce aventură mă adusese in Sahara?
Aveam douăzeci şi opt de ani şi predam filozofia la Universitatea din Savoia. Tânăr conferenţiar, aveam în faţă o carieră care se anunţa prolifică. Absolvisem École Normale, obţinusem titularizarea şi doctoratul şi, dacă ar fi fost să mă iau după zvonurile măgulitoare ale celor mai vârstnici, aveam şanse să „ajung“ la Sorbona, sau chiar la College de France.
Totuşi, deşi pasionat de această disciplină, nu mă-ncredeam în parcursul pe care mi-l întrezăreau ceilalţi… Era drumul meu, sau consecinţa logică a studiilor pe care le făcusem? A cui viaţă era în joc: a mea, sau a celorlalţi?
Adultul se regăsea în această viaţă, copilul nu. Încă de mic, dovedisem mai degrabă înclinaţii creative: confecţionam marionete, creionam benzi desenate, compuneam cântecele la pian, scriam povestiri, îi şterpeleam tatei camera de filmat sau aparatul foto, iar la liceu puneam în scenă comedii pe texte de-ale mele. Dar studiile, pe lângă faptul că m-au format, m-au şi deformat. Am învăţat. Şi iar am invăţat. Mult. Mi-am îmbunătăţit memoria, mi-am îmbogăţit cunoştinţele, mi-am dezvoltat capacitatea de analiză şi sinteză, uitând să-mi mai cultiv fantezia, verva, imaginaţia, spontaneitatea.
De un an, simţeam că mă sufoc.
Deşi mă străduisem cu tenacitate să câştig concursuri, să obţin diplome, mi se părea acum că sunt prizonierul acestor reuşite. Îmi dădeau siguranţă, dar în acelaşi timp mă-ndepărtau de mine însumi.
De mine însumi?
Nu! Nici măcar nu puteam să bag mâna-n foc pentru acest „eu însumi“.
Eu…
Ce mai însemna „eu“?
Ce-aveam de făcut, aici, pe pământ?
Ca să scap de starea asta, începusem să mă ocup şi cu altceva în afară de cursurile de la facultate. Aşternusem pe hartie, cu uşurinţă, lăsându-mă în voia scrisului, o piesă de teatru,
Noaptea de la Valognes; şi o serie de pastişe, povestea lui Othello spusă în stilul mai multor dramaturgi. Apoi i-am trimis încercările mele literare unei actriţe celebre a cărei adresă o aveam, Edwige Feuillere, iar ea, încantată şi binevoitoare, mi-a deschis porţile lumii teatrului şi audiovizualului.
După ce a citit textele, Gerard V., regizor de teatru şi de film, m-a sunat.
— V-ar interesa să facem un film despre Foucauld?
— Care din ei? Filozoful sau călugărul?
— Pe care-l preferaţi?
— Amandoi mă interesează, şi Michel, şi Charles.
— Dar n-au nici în clin, nici în mânecă.
Într-adevăr! Michel Foucault, Charles de Foucauld… Unul era la modă, celălalt, nu. Unul fusese filozof, celălalt, mistic. Unul – ateu, celălalt – convertit. Unul militase pentru drepturile homosexualilor, celălalt, după mai multe relaţii cu femei, a respectat votul castităţii. Nu s-ar fi putut găsi doi oameni mai radical diferiţi. Un singur punct comun: amândoi işi pierduseră viaţa în circumstanţe groaznice, Michel Foucault răpus de SIDA, Charles de Foucauld asasinat de-un semen de-al său.
I-am mărturisit totuşi lui Gerard că, din diverse motive, ambele personaje mă fascinau, pentru că fiecare îmi dădea serios de gândit.
— Ei bine, despre Charles de Foucauld e vorba, a spus în fine Gerard.
— De ce vreţi să faceţi un film despre el? Fără să-mi dau seama că mă arăt prea-ndrăzneţ, schimbasem rolul şi-acum eu eram cel care punea întrebări.
Gérard mi-a explicat în cuvinte poetice, profunde, nestăvilite şi sincere, cât de legat se simţea de Charles de Foucauld, fost militar în armata Franţei coloniale, care, simţind atingerea harului divin, plecase în Algeria, nu ca s-o cucerească, nici ca s-o catehizeze, ci ca să trăiască printre tuaregi, să ne poată astfel împărtăşi poemele, legendele şi obiceiurile lor şi să alcătuiască primul dicţionar al limbii lor.
A doua zi, ne-am întâlnit şi-am vorbit pe-ndelete despre părintele Foucauld. Seara, Gérard a telefonat unui agent literar şi am semnat un contract de scenarist, eu, care nu scrisesem în viaţa mea un rând pentru cinematografie sau pentru televiziune.
Şi-acum, după şase luni de documentare, de discuţii şi de scris, iată-ne ajunşi în Sahara.
Ce paradox!
Doi artişti mergând pe urmele unui mistic!
Doi parizieni care-ncercau să priceapă cum de un snob care moştenise o avere se hotărâse să respecte votul sărăciei, să-şi iubească neobosit semenii, apoi să se apropie de tuaregi, oameni de temut pe vremea aceea, fiindcă nu se ştia nimic despre ei, erau rătăcitori, misterioşi, inaccesibili. Nici eu şi nici Gérard nu eram religioşi; porniserăm pe urmele lui Foucauld doar pentru că ne fascina acest om, un model universal de înţelepciune, un înţelept care nu ne obliga să fim creştini ca să ne ofere învăţătura lui, un înţelept care poate fi recunoscut de oricine, indiferent din ce civilizaţie face parte.
Maşina s-a oprit langă La Frégate.
Un câine urina pe trunchiul unui palmier, cu ochii-n gol. Câteva găini cotcodăceau de zor. Doi puşti care hoinăreau prin preajmă s-au oprit locului, curioşi să vadă la ce ne zgâiam aşa, sprijiniţi cu spatele de jeep.
Şi pe bună dreptate… Ce-aveam în faţa ochilor? O construcţie din pietre prost potrivite, de şase metri lungime pe un metru şaptezeci şi cinci lăţime, înaltă cat un stat de om, cu acoperiş din crengi. În jur, cateva sute de clădiri mai încăpătoare şi mai bine construite alcătuiau oraşul.
Dar paralelipipedul acela zidit atât de stângaci în 1905 fusese prima locuinţă din Tamanrasset, pe-atunci o oază care nu adăpostea decât douăzeci de „vetre“, cum se spunea odinioară, adică douăzeci de colibe din stuf. Charles de Foucauld alesese acest loc pentru că i se părea părăsit de civilizaţia colonială franceză – şi de altfel aşa îşi dorea să rămână. Convins că nu va exista acolo nici ambasadă, nici garnizoană, nici telegraf, se dedicase localnicilor, urmându-şi astfel idealul.
Pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu, construise La Fregate, jumătate capelă, jumătate sacristie, apoi, lângă ea, o colibă din paie – servind drept dormitor, refectoriu, bucătărie, parloar şi cameră de oaspeţi –, care acum dispăruse.
In prezent, Tamanrasset, vechiul sătuc cu patruzeci de suflete, avea o sută de mii de locuitori; cămilele erau mereu deranjate de camioane, străzile gudronate acopereau pământul roşiatic, peste tot vedeai pungi de plastic învârtejindu-se pe lângă ciulinii rostogoliţi de vânt din deşert şi fântâni sculptate care-nălţau în aer apa cea atât de preţioasă. Charles de Foucauld se-nşelase, dar eu încercam să privesc locul prin ochii lui, de la 1905, închipuindu-mi o bojdeucă izolată în mijlocul unei întinderi de pământ.
— De reconstruit! a exclamat Gerard.
— Poftim?
— Decorul. Pentru film…
Puterea imaginaţiei: în timp ce eu vedeam trecutul, Gerard se preocupa de viitor, de lungmetrajul pe care avea să-l filmeze…
Am plecat apoi către bordj.
Se făcuse tot mai cald. Pe cămaşă aveam pete de transpiraţie la subraţ, la mijloc şi pe piept; pantalonii mi se lipiseră de pulpe şi mă strângeau între picioare. Gerard suporta şi el cu greu clima de-aici, pielea i se făcuse de culoarea coacăzelor. Cum noi purtam nişte haine atât de nepotrivite, am început să-i invidiez pe bărbaţii pe care-i întalneam, îmbrăcaţi în djellaba, în care se puteau mişca în voie, făcând mai uşor faţă temperaturilor ridicate, în largul lor în tunica aceea care nu le stânjenea nici o parte a corpului. Îşi vedeau de drum, curaţi, ceea ce mie mi-era imposibil în halul în care mă găseam, lac de sudoare şi plin de praf. Cum reuşeau? Nici măcar pe picioare nu se murdăreau, în sandalele lor ajurate! Şi noi, europenii, cu complexul nostru de superioritate…
Bordj-ul se înălţa impozant. O fortăreaţă nu prea mare, cu creneluri, construită din argilă roşie şi fără ferestre, o mărturie a violenţelor lumii: Charles de Foucauld nu-şi putuse urma idealul unei vieţi simple, trebuise să ridice această citadelă ca să-i apere pe localnici de hoardele de prădători veniţi din alte părţi. Ce-l mânase oare? Raţiunea? Nu, forţa. Forţa tampă, nemiloasă, feroce a celor care vor să pună mana pe avutul altora, fără să le pese de traiul lor.
Bordj-ul amintea de un eşec şi în acelaşi timp de o tragedie. In 1916, Charles de Foucauld fusese omorât cu un glonţ in cap de către un băiat pe care-l cunoştea şi pe care-l ajutase. De fapt, deşi este spectaculoasă, această construcţie semeaţă nu spune decat o singură poveste: cea a lipsei de înţelegere dintre oameni.
