Recurs la copilărie

Pe măsură ce ne îndepărtăm de „vârsta cea fericită”, ne apropiem, de fapt, de ea printr-un mirabil efort de recuperare. Artiștilor, și mai cu seamă scriitorilor, le este îngăduită această întoarcere, ei deschid porțile ce par ferecate și ne lasă cumva să tragem cu ochiul, pe gaura cheii, la ceea ce părea definitiv pierdut.
Călătoria aceasta nu este, în fond, ușoară. Firul recuperator, frisonat de nostalgie, se poate rupe oricând. Accente inerent subiective, sincopele liricoide, poematizarea excesivă, artificioasă, sunt tot atâtea pericole sau capcane pentru scriitorul neatent. Când, într-o carte de această factură, naratorul este un copil, ești tentat să crezi că autorul acesteia are o misiune facilă. Nimic mai greșit! A „împrumuta”, ca adult, chipul, pielea, vocea și trăirile copilului care ai fost sau chiar ale „copilului universal” cere talent răbdător, îndelung exersat. Cere naturalețe în discurs. Poate chiar acea naturalețe sinonimă cu inocența
Aceasta este, de altfel, și titlul celui de-al treilea roman al Ioanei Pârvulescu (Inocenții, Editura Humanitas, București, 2016), după Viața începe vineri (2009) și Viitorul începe luni (2012), despre care autoarea însăși mărturisește, pe coperta a patra, că este „un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. și fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta este o urare”. Da, există cărți care te scot „din timp și din timpuri”, din „grija sau grijile vârstei proprii”, te extrag din contingent, încet-încet, fără artificii, doar prin simpla adâncire în actul natural al lecturii. Urarea scriitoarei se împlinește, căci romanul acesta se adresează, ca segment de vârstă și nu numai, unei game variate de cititori: copilul își va găsi aici, lumea proprie, cu bucuriile, mirările și curiozitățile infantile; adultul va zâmbi întru amintirea propriilor pozne și neliniști de altădată, iar vârstnicii pot reitera vârsta edenică printr-o călătorie în timp, eliberați deja de toate presiunile cotidiene.
„Întâmplările care urmează s-au petrecut într-o altă lume”, spune scriitoarea într-un Avertisment care deschide cartea. O lume mai puțin grăbită și mai puțin tehnologizată (existau doar telefon fix și televizoare alb-negru, noțiunea de internet nu exista, cu atât mai puțin Google, rețele de socializare, e-mail etc.).
Naratorul este Ana, o fetiță, cea mai mică dintre-un grup de patru copii, rude, care locuiesc în aceeași casă de pe Strada Maiakovski (fostă și viitoare Sf. Ioan). Ceilalți trei sunt: Matei, fratele Anei, Dina și Doru (frați și verișorii celorlalți doi). Casa în care locuiesc devine, pe măsură ce înaintezi în lectură, un suprapersonaj, o ființă când puternică, indestructibilă, când ușor bolnavă, asediată de tot felul de frici, marcată de inerente dispariții ale locatarilor ei. În ochii fetiței, casa este atât spațiul privilegiat și securizant al vârstei arcadice, cât și o ființă umană:

„pe-atunci, pentru mine, casele aveau față. Față de om, vreau să zic, așa le și desenam: totdeauna cu două ferestre, care erau ochii, iar la mijloc, jos, o poartă boltită, care era gura bosumflată. În ochi le puneam uneori și ghivece cu flori roșii. Niciodată florile nu aveau altă culoare: lumea mea era simplă și se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta era chiar definiția Paradisului” (pag. 11).

Casa e pândită, în timp, de tot felul de pericole, atât din interior, cât și din exterior: inundații, degradare, perspectiva, uneori iminentă, a demolării. În ochii inocenți ai grupului de copii, igrasia este semn al suferinței casei, al plânsului sau al transpirației. Inocența lor face să mijească zâmbetul, în special atunci când Ana, plecând de la o frântură de discuție despre cocoșeii ascunși undeva, în casă, crede că este vorba despre păsări, mirându-se îndelung cum pot ele supraviețui acolo, în zid, fără apă și fără mâncare…
În „burta” primitoare a casei viețuiesc mai multe generații: bunicii, părinții și copiii. Lumile lor se intersectează și se despart zilnic, într-un ritm firesc, grațios și mai ales cu valențe educative. Astfel, pentru a-i învăța pe copii regulile de viață și respectul pentru valori, Maia (prescurtarea de la Mamaia, bunica paternă) născocește un joc anume, care presupune înființarea unei societăți secrete SIL (Societatea de Îndreptat Lumea), fiecare copil primind un carnețel cu rubrici pentru sănătate, bună purtare, bună învățătură etc. Carnețelele sunt, și ele, secrete. Îndreptarea lumii sau „scopuri pe viață” reprezintă un model de exercițiu pedagogic absolut modern în simplitatea și tradiționalismul său:

„Ideea cu purtarea și învățătura nu-i entuziasma pe cei mari – opinează Ana, cea mai mică din grup – prea semăna a școală, dar pe mine, care încă n-o începusem, nu mă deranja deloc. Dar scopul ultim, îndreptarea lumii, era grozav pentru toți. Ne-am hotărât s-o facem de îndată. Zile întregi am tot căutat pe cine sau ce am putea îndrepta. Curios, deși lumea e mare și strâmbă, și oamenii la fel, mari și strâmbi, multă vreme n-am găsit nimic și pe nimeni de îndreptat”. (pag. 56-57)

Din aglutinarea treptată a capitolelor, lumea se încheagă în micile sau marile ei neajunsuri și dureri: planul urbanistic al demolărilor forțate, bolile din familie, accidentele casnice, pensionarea forțată a unei mătuși nonconformiste, plecarea unor persoane, moartea tatălui, tăierea bradului uriaș din fața casei. Toate acestea, evocate cu simplitate, când de Ana – copila, când de Ana – femeia, jalonează drumul spre maturizare. E un drum necesar, cu durerile și pierderile și acumulările lui, vegheat însă de dragostea necondiționată a lumii adulților: Mama, Tata, unchiul (Nenea Ionel, bonom și inteligent, cu celebra replică „Porcu de Ninel”, pe care Ana o descifrează târziu ca fiind numele lui Lenin citit invers!), Tanti, Maia, despre care fetița spune, cu grație și cu nespusă duioșie „când unul, când altul dintre oamenii mari ne ajutau să trecem granița spre lumea lor, care ne atrăgea ca un magnet”. O figură aparte este și unul dintre unchi, Nenea Gyuri Baci, cum îi spun copiii, a cărui teorie despre izgonirea din rai a cuplului adamic și luarea în posesie a propriului corp reprezintă sursa suferinței umane, dar și „momentul adolescenței, când corpul îți intră în propria viață. Când corpul îți intră în corp (…) Corpul intrase în viața lor (a oamenilor) și n-au mai putut fi niciodată fericiți și neterminați cum sunt copiii (pag. 298-299). Adam și Eva realizează că au un trup, că sunt goi și le e, pentru prima oară, rușine. Vor să se acopere. De aici începe, de fapt, alunecarea în viață, maturizarea. Delicioasă este mirarea copiilor la auzul acestei povești despre izgonire și despre luarea în posesie a propriului destin:

„deși nu prea înțelegeam cum vine asta, că doar aveam și noi un corp în propria noastră viață și uneori ne necăjea, mai ales la căzături sau când te urzicai sau, ce să mai vorbim când te mușca o furnică roșie, am simțit că iarăși e ceva în defavoarea noastră”. (pag. 296).

Dintre toți, Ana, fiind cea mai mică, deschide altfel ochii și sufletul spre lumea din jur. Naivitatea ei, o anumită, apoi din ce în ce mai pregnantă capacitate de a interioriza metaforic această lume se devoalează pe măsură ce anii trec. Interludiile în care intervine, în text, la final de capitole, Ana – femeia, au gustul amărui al pierderii inocenței dintâi. Ca și cum s-ar închide greu o ușă plumbuită peste lumina, peste pulberea aurie dintr-un miraculos experiment Tindall. Sunt două oglinzi paralele, două voci suprapuse, desfăcute în umbra casei care-și pierde treptat locatarii. Folosirea alternativă a persoanei I și a II-a este inspirată, creează o relație nu doar la nivelul celor două vârste ale aceleiași naratoare, ci și una la nivelul povestirii în sine, de tip narator-naratari (ascultători, recte cititori). O scrisoare, peste timp, adresată deopotrivă sieși și celorlalți, copii și adulți deopotrivă.
Moartea neașteptată a tatălui și tăierea bradului uriaș, în locul căruia urmează să se ridice un hotel, simbolizează prăbușirea lumii vechi. Inocența se fisurează, erodată încet-încet de umbra timpului, de mușcăturile lui repetate. Casa își pierde lumina, își împuținează bucuria:

„Multă vreme n-am putut să cred că eu exist, frate-meu există, și el (tata) nu. Cum era posibil ca noi să existăm și el nu?! (…) Nu mai eram patru la masă, eram trei, nu mai puneam patru farfurii și patru pahare și patru linguri și furculițe și cuțite. Nu mai eram patru puncte cardinale, patru anotimpuri, patru temperamente, patru virtuți, nu mai eram patru evangheliști și nu mai puteam găsi lumea lui Dumnezeu”.

Terra materna” devine „terra incognita”. Valurile vieții, încercarea de a lupta împotriva curentului, apoi hotărârea de a te lăsa, un timp, dus de el, ca să nu te îneci. Căci, din păcate, căderea din rai deja a avut loc…

1072091Editura: Humanitas
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 339
ISBN: 978-973-50-5469-4

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.

Share.

About Author

Avatar photo

Îmi place să citesc de când mă știu. Să stau în proximitatea cărților și a oamenilor care le scriu a devenit, în timp, un modus vivendi. Propriile mele texte sunt, în chip natural, însoțitoarele cărților citite. Le netezesc drumul spre ceilalți. Pledez pentru călătoria lor. Pentru frumusețea lor - corpuri de semne și sonuri, într-o lume excesiv materială. Nu pot opri altfel tăvălugul timpului sau vânătoarea de afară. Nu pot opune altceva glisajului valoric de astăzi. Între învelitorile cărții, timpul și spațiul se deschid altfel, într-o buclă generoasă. Balsamică...

2 comentarii

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura