A fost de-ajuns să parcurg „Zgomotul şi furia” pentru a dezvolta o pasiune pentru William Faulkner, aşa că nu m-am putut desprinde de scriitura lui şi, în paralel cu alte cărți, am citit zilnic din romanul “Nechemat în țărână” – în original, “Intruder in the dust”. Exemplarul meu e vechi, jerpelit. Poate traducerea titlului nu este cea mai strălucită, însă nu găsesc nici eu una mai demnă de conținutul romanului. O poveste pe care mi-e greu să o rezum la câteva cuvinte, însă antrenantă și lesne de parcurs. Yoknapatawpha lui Faulkner e un ținut plin de povești, o lume în care patimile se răsfrâng cu furie asupra oamenilor, un ținut în care albi și negri conviețuiesc după reguli bine stabilite, în care toleranța cu greu își face loc. Pe un astfel de fundal se conturează povestea din „Intruder in the dust” și sciziunea aceasta între albi și negri este puternic evidențiată. De la ea pornește în fapt întreaga acțiune – un negru este acuzat că a ucis pe la spate un alb în plină zi. Și poate crima aceasta nu ar fi fost atât de blamabilă în comunitate dacă nu ar fi fost vorba de un ucigaș negru și o victimă albă. Un punct sensibil în istoria Americii, redat cu finețe și măiestrie de Faulkner, care știe unde și când să pună accentele.
Romanul apărea în 1948, în anii de maturitate ai scriitorului și stilul este accesibil, mult prea coerent față de cât mă așteptam, povestea curge lin, urmând o linie cronologică ușor de urmărit, iar întâmplările și personajele se dezvăluie încet-încet, așezându-se pe făgașul oarecum firesc, fără a cădea însă în banalitate. Faulkner pune de toate în romanul acesta, încât poate fi privit și din perspectiva acțiunii, dar și din aceea a ideilor, precum și sub aspect stilistic, niciunul din planuri nefiind neglijat. Îl poți citi de dragul aventurii, căci suspansul se regăsește din plin, ceea ce poate fi intuit, deși n-ar fi neapărat nevoie să fie așa, din însuși pretextul de la care pornește cartea – crima. Și ar fi prea simplu dacă s-ar rezuma acea crimă la ceea ce primul paragraf sugerează că ar fi.
„Era pe la amiază, în duminica aceea, când șeriful ajunse la închisoare cu Lucas Beauchamp, dar tot orașul (și dacă-i vorba pe-așa, tot comitatul) aflase încă de noaptea trecută că Lucas omorâse un alb.” (pag.17)
Fascinant personaj acest Lucas Beauchamp, o apariție cu adevărat inedită nu doar pentru cititor, ci și pentru personajele cărții. În jurul său și al problemei negrilor se învârte întreaga acțiune a romanului, plasat în binecunoscutul Jefferson (un corespondent al lui Macondo, dacă e să mă raportez la Garcia Marquez, care, între altele fie spus, l-a admirat mult pe Faulkner, astfel că nu mă uimește acum atât de mult îndrăgostirea mea de opera faulkneriană – menționez doar în treacăt faptul că, în vreme ce-mi aștern impresiile de lectură, am început deja un al treilea roman al acestui scriitor, ceea ce nu mi se întâmplă prea des). Revenind însă la Lucas Beauchamp, personalitate puternică, orgolioasă, cu un acut simț al onoarei și o demnitate de neclintit, cred că reprezintă unul din personajele memorabile ale lui Faulkner, un reper atât la o privire de ansamblu asupra creației sale, cât și în cadrul specific al acestui roman. Reacțiile sale pot părea bizare, de nepătruns în aparență. El se desprinde undeva deasupra condiției sale de Sambo, poate datorită sângelui alb ce se presupune a-i curge în vine ori poate din rațiuni ce țin de echitate socială. Atitudinea lui nu îl face însă mai iubit, societatea nu ține cont decât de culoarea pielii, care, prin definiție, îi atrage un statut inferior în acele vremuri. Geaba își poartă plin de aplomb scobitoarea de aur în colțul gurii, comunitatea îl percepe tot ca pe un simplu negru, fără a căuta dedesubturile lui. Dar nu toată lumea împărtășește această opinie. Mai sunt și albi cu o gândire mai răsărită, capabili să vadă omul dincolo de culoarea pielii, pentru că răul nu are o culoare specifică, el se poate ascunde oriunde, chiar și într-un alb imaculat.
„… totdeauna purta costumul de postav negru, uzat, periat și care se vedea că fusese scump pe vremuri din fotografia mărită de pe șevaletul poleit cu aur, și pălăria fină, roasă, și cămașa albă, scrobită, de pe vremea bunicului, și gulerul acela fără cravată, și lanțul gros de ceas, și scobitoarea de aur, la fel cu aceea pe care o purta bunicul în buzunarul de la piept al vestei;” (pag.37)
Alături de Lucas Beauchamp se remarcă o altă figură, un adolescent alb – Chick Mallison, care nu poate uita întâmplarea din copilărie, când a primit adăpost în casa lui Lucas și care simte pentru bătrânul negru fascinație și recunoștință. De la aceste sentimente ale băiatului pornesc frământările sale de conștiință în momentul când află acuzațiile ce sunt aruncate asupra negrului, acuzații ce îl trimit către un inevitabil linșaj. Legătura ce s-a născut între ei cu mulți ani în urmă, fără să o conștientizeze pe deplin, îl determină la fapte aparent necugetate și chiar incredibile pentru un puștan de șaisprezece ani. E singurul căruia Lucas îi încredințează misiunea dificilă a restabilirii adevărului – o aventură ce te ține cu sufletul la gură, în care sunt antrenate și alte personaje, mai mult sau mai puțin pitorești, conturate cu mână sigură și având roluri bine definite în întreg ansamblul narativ.
Cum spuneam, romanul acesta are mai multe chei sau planuri și acesta al acțiunii este unul deosebit de viu. Sub aspect descriptiv, avem și un fel de frescă a societății sudiste, ca de altfel în toate scrierile lui Faulkner, iar stilistic, e inutil să îmi exprim din nou admirația. Am savurat și de această dată frazele, poate nu cu atâta patos ca în „Zgomotul și furia”, însă la fel de prinsă în țesătura lor. E prematur poate să spun asta, însă mi se conturează ideea- și probabil de-aș căuta informații în sensul acesta, mi s-ar confirma -, că stilul din tinerețe diferă de cel din anii maturității. Cartea începută acum este scrisă în tinerețe, aceasta la maturitate, „Zgomotul și furia” tot în tinerețe. Și dacă ar fi să caut ce s-a schimbat, ce diferă esențialmente între aceste perioade de creație, aș putea spune că în „Nechemat în țărână” Faulkner este mai sobru, mai calculat, dezbate mai amplu perspectiva socială, mai vizibil. Preferam mai mult divagațiile cronologice, vocile ce-și smulg una alteia firul povestirii, încâlcindu-l până își prind cititorul precum păianjenul prinde musca în pânza sa. În romanul de față, lucrurile sunt cu mult mai clare, deși nu servite pe tavă. Unele piese ale puzzle-ului sunt ignorate pe alocuri, lăsate să se subînțeleagă, dar ambiguitatea nu este atât de crescută.
Mi-au rămas în minte multe scene, cu lux de amănunte, parcă le-am văzut aievea – poteca urcând pe colină și catârul ce abia poate fi deslușit în bezna nopții, pământul dat în lături și hârlețul lovind lemnul coșciugului, breakfast-ul preparat de șeriful Hampton la o oră imposibilă, forfota din Jefferson în zilele de târg, nisipul mișcător de sub pod și multe altele pe care vă invit să le descoperiți și voi citind această carte.
Ediția mea este din 1964, dar există reeditări recente, cum este cea cu titlul „Iscoadă în țărână”, la Editura Rao, ce poate fi achiziționată de pe elefant.ro sau Libris.ro.
