Motanul Chinez

„Copiii și numai copiii au primit harul de a-i vedea pe acei iepuri foarte speciali. Însă este un har care se păstrează numai pe durata copilăriei. Când cresc mari, își pierd această putere magică și văd doar iepuri obișnuiți, precum ceilalți.” (Ordinul iepurilor regali din Londra, Santa Montefiore, Simon Sebag Montefiore)

„În cele din urmă, căzură cu toții de acord că motanul nostru se cam prostise, din moment ce era atât de indiferent față de propriile interese. Dar Motanul Chinez râse în sinea lui și se duse înapoi pe malul Fluviului Albastru, unde deveni membru al Societății Secrete a Mâncătorilor de Lotus.” (Motanul Chinez, Mika Waltari)

Motanul Chinez este o splendoare, un exemplar de o frumusețe aparte, cu blana aurie, de-a dreptul princiară. Roz îi sunt numai botul și lăbuțele. O așa frumusețe este sporită și de trăsăturile de caracter, modestia, în primul rând, apoi istețimea și curajul.

Familia este prima care îi recunoaște motanului, la botez, condiția neobișnuită și îi prevestește un viitor remarcabil. Ca în orice poveste, începutul este marcat de formula consacrată – A fost odată…:

„A fost odată un motan chinez cu totul și cu totul auriu. Doar vârful lăbuțelor și botul erau trandafirii. Dar dintre toate, cea mai semeață îi era coada — o coadă lungă, foarte lungă. În sinea lui, era teribil de mândru de ea, pentru că le depășea cu mult pe cele ale fraților și surorilor lui. Era atât de lungă, că putea s-o înfășoare cu ușurință de trei ori în jurul burții și a lăbuțelor. Așa că se înțelege de ce era atât de mândru.

În rest, motanul era foarte inteligent și modest. Dăduse dovadă de calități excepționale încă de mic și îi uimise pe părinți, pe multele lui mătuși și pe numeroșii săi verișori. La botez, când mama îi dăruise pentru prima dată un șoricel, frații și surorile s-au întrebat curioși: oare ce va face? Fără să stea prea mult pe gânduri, tânărul motan a spus:

— Îl voi mânca!

Apoi îl înghiți pe nemestecate și își spuse în gând că, fără îndoială, fusese fraged și gras. O adevărat desfătare! Apoi, cu un aer victorios, își șterse delicat gura cu coada și le spuse fraților lui pe un ton sfidător:

— Miau!

Originalitatea de care dăduse dovadă în depășirea acestui moment dificil confirma că natura îl înzestrase cu tot ce trebuie pentru a reuși în viață. Unchiul lui, cel mai bătrân și cel mai respectabil motan din toată familia, care avea funcția de Mare Maestru al Pisicilor la templul pagodă al lui Hei-Lu-Vei-Lu, rosti fără nicio ezitare:

— Hmm… hmm… da, da, într-adevăr, micuțul acesta ne va uimi pe toți într-o zi!” (pp. 5-7)

În această proză cu elemente de basm, tema cea mai importantă rămâne călătoria, la capătul căreia poate fi Parisul sau poate fi un alt loc, numai aducător de fericire să fie. Într-o zi, motanul auriu îi aude pe marinari discutând, la un ceai, despre ținuturi îndepărtate, mări și orașe pline de culoare, unde trăiesc făpturi diferite de cele cunoscute tuturor. Câteva cuvinte bine prinse într-o poveste marinărească sunt de ajuns pentru ca în inima motanului să încolțească ideea aventurii.

„Mandarinii pufăiau din pipe și povesteau că în lume există multe alte țări în afară de China, multe alte fluvii în afară de Fluviul Albastru și pagode mai înalte decât templul lui Hei-Lu-Vei-Lu. Rămase uimit, fiindcă ai lui nu pomeniseră niciodată despre astfel de lucruri. Așa că își îndreaptă atenția spre Mandarini ca să memorizeze toate detaliile discuției lor. Până atunci, motanul își imaginase că Pământul se întinde între Zidul Chinezesc și Mare.

— Departe, povesti cel mai în vârstă dintre ei, peste mări și țări, se află o țară pe nume Europa. Este mică și fără prea mare importanță, dar acolo trăiesc oameni albi, care vorbesc între ei cu ajutorul unui fir. Uneori vorbesc chiar și fără fir. Ha, ha! exclamară ceilalți Mandarini. Extraordinar! Chiar și pipele lor făcură puf, puf de mirare.” (pp. 9-10)

De un personaj pozitiv are nevoie orice basm, fără îndoială: pentru Motanul Chinez nu există obstacole. El nu ezită, nu are îndoieli existențiale, are doar o curiozitate demnă de cea mai inteligentă făptură din neamul pisicilor. Fericirea lui nu vine din găsirea iubirii, ci din obținerea înțelepciunii:

„După ce plecară cu toții, Motanul Chinez zăbovi lângă ceainic, în apropierea Marelui Zid Chinezesc. Își înfășură coada de trei ori în jurul lăbuțelor, își clătină capul mare și începu să se gândească. Se gândi toată seara și toată noapte. Apoi se mai gândi șapte zile și șapte nopți, până începu să i se învârtă capul de-atâtea gânduri. Slăbi și părul începu să-i cadă. Din când în când, își arunca privirea spre norii care alunecau pe cer și spre Fluviul Albastru, care curgea pe lângă el. Apoi își spuse că, din moment ce lumea e atât de mare, nu va învăța nimic până n-o să vadă cu ochii lui ce se întâmplă în alte țări.

Și uite că în cea de-a șaptea zi, o corabie roșie care se îndrepta spre mare, coborî de-a lungul fluviului. Motanul chinez se uită visător spre ea și îi ascultă pe marinari cântând:

Pe fluviul cu apa albastră,

Când în amonte, când în aval

Navighează corabia noastră.

Toate fetele Chinei ne zâmbesc de pe mal.

Într-adevăr, era tentant. Uitând cu totul de gândurile sale, Motanul Chinez se duse într-o goană acasă, își luă rămas-bun de la familie, fără să-și facă griji că și-ar uda pântecul și labele, sări în apă. Înotă spre corabie folosindu-și coada pe post de cârmă. Apoi se cățără la bordul corabiei ud leoarcă, dar mulțumit de el însuși și se așeză lângă timonier.” (pp. 12-13)

Tot ce află important despre sine, Motanul Chinez descoperă în urma unor experiențe directe. Naiv, e păcălit, la început, de un căpitan de vas, care glumește: motanii care înoată ar fi pescuiți de Taurul Mării, un monstru. Constată singur că lucrurile nu stau chiar așa.

Toată lumea îi înțelege graiul și el, la rându-i, înțelege ce se vorbește în jurul lui. Nu e vorba numai despre graiul oamenilor, al câinilor sau al șobolanilor, ci și despre graiul vapoarelor. Vaporul Vapoarelor, un adevărat oraș-plutitor, îl duce și îl aduce pe motan din voiaj. Un alt lucru interesant este că, de câteva ori în viață, motanul își schimbă înfățișarea. Când tânjește după marea aventură, năpârlește. Blana lui aurie își pierde strălucirea, e doar umbra celei de odinioară.

În timpul războaielor de pe vapor, e rănit. Urechile îi sunt franjurate, e lovit la bot și are tot felul de cicatrici, deși, e în general, e plin de mușchi, ca un un luptător de arte marțiale — avea asemenea cursuri făcute în școală, și se dovedește că nimic din ce ai învățat nu e inutil.

„Între timp, Motanul Chinez crescu mare și puternic. Mușchii deveniră mai duri, blana mai deasă și mai sclipitoare. Iar el lupta în continuare. Chiar și așa, regreta viața liniștită de care se bucurase înainte, mai ales faptul că nu mai putea urca pe Marele Zid Chinezesc ca să mediteze toată ziua.” (p. 40)

Apoi, când ajunge la Paris, e prea gras. Slăbește, traversând, în nenumărate rânduri, orașul. Recăpătându-și frumusețea, e purtat de parizieni pe un fotoliu princiar.

Prietenos, blând-ferocele motan face pace până și cu regele șobolanilor, Coadă Pleșuvă al IV-lea, știind să obțină din fiecare acord de pace maximum de profit.

Deși la Paris e fericit, are faimă și iubirea oamenilor, motanul auriu, este cuprins de dor și face calea întoarsă, dornic să-și vadă familia. Până la un punct, suntem în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, basmul românesc cu final nefericit. Doar că în acest caz eroul are 9 vieți sau mai multe. Părinții îmbătrâniseră mult, dar, în afară de trecerea timpului, lucrurile nu s-au schimbat fundamental, lumea pe care o știa el rămăsese, în esență, aceeași.

Marinarilor le place teribil să vorbească despre ținuturi îndepărtate în care n-au fost și la care nici nu vor ajunge vreodată. Doar motanul cel auriu stă și îi privește. Îi ascultă răbdător. El ar avea ce povesti, de vreme ce a călătorit atât, însă știe că nimeni nu crede până nu vede lumea cu ochii lui.

Motanul Chinez e dezinteresat de funcții. Nu-l preocupă să aibă un post permanent, bine plătit și respectabil, fiindcă, înțelept, intuiește în spatele acestor recompense anumite constrângeri, or el își dorește să fie liber. Libertatea nu are preț pentru acest motan care se descurcă foarte bine, fără hartă și busolă, prin „orașul numit Europa”. De la un moment dat încolo, după ce vede cu ochii lui cum arată lumea, își dorește și fericirea mâncătorilor de lotus.

Nu știm dacă motanul auriu nu e și nemuritor, dacă nu cumva mai trăiește încă, retras ca un gânditor lângă un ceainic. Într-un fel, se poate spune că motanul auriu și-a căpătat nemurirea, devenind personaj de poveste.

Un alt motan, Suzu, despre care se știe că are darul de a exagera, are grijă să stea la căpătâiul celor aflați în convalescență și să le distragă atenția de la subiecte apăsătoare, spunându-le splendida și fericita poveste a marelui Motan Chinez.

„Printre altele, Suzu a afirmat că l-a cunoscut personal pe Motanul Chinez, ba mai mult, că ar fi fost unul dintre prietenii lui cei mai buni. Dar mă îndoiesc, fiindcă Suzu exagerează mereu când povestește. De altfel, are impresia că-s naiv și puțin cam prostuț. Treaba lui.” (p. 73)

Deși ar fi avut motive destule să dezvolte un complex de superioritate, Motanul Chinez rămâne înțelept, respectuos și avid de cunoaștere. Este întruchiparea virtuților neamului său, este motanul desăvârșit. Fiind un motan de legendă, o stradă îi poartă numele.

Minunata proză a lui Mika Waltari este un pretext pentru a cugeta la rostul oricărei istorisiri — acela de a ține departe grijile și de a da speranță, de a înțelege că fericirea există și are multe înfățișări. Călătoriile sunt edificatoare, dacă vrei să știi cum e lumea și până unde se întinde ea.

Câteva informații despre autor apar în prezentarea editurii:

Mika Waltari (1908-1979) este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori finlandezi din secolul XX. Și-a început studiile în domeniul teologiei, dar s-a îndreptat ulterior spre filozofie, estetică și literatură. Este cunoscut ca un mare autor de romane istorice, stilul cărţilor sale influenţând scriitori dintre cei mai importanţi. De exemplu, George R.R. Martin îl amintește printre sursele sale de inspiraţie pentru celebra serie Urzeala tronurilor. Pe lângă literatura cu subiect istoric, Mika Waltari a mai scris și romane psihologice și poliţiste, dar și poezie, nuvele, povestiri și literatură pentru copii. La Editura Polirom au apărut până în prezent romanele: Etruscul, Egipteanul, Amanţii din Bizanţ, Mikael Karvajalka, Secretul împărăţiei, Romanul și Tânărul Ioannis.

Motanul Chinez de Mika Waltari