„Moscova Petușki” – Venedikt Erofeev

De-a lungul istoriei Uniunii Sovietice, nu puține au fost cărțile ale căror destin de publicare a fost, pe puțin spus, sinuos: de la ediții apărute în afara țării, la publicații szamizdat, este mereu fascinant modul în care informația reușea, în ciuda tuturor opreliștilor, să se facă disponibilă.

Dintre acestea, un loc special pare a-l ocupa Moscova – Petușki, considerat de critică ca fiind una dintre cele mai importante creații postmoderne rusești, ce nu doar că șochează în cel mai înalt mod prin structură și limbaj, dar se adaptează și întruchipează, în manieră aproape organică, soarta aparte pe care un anume Venedikt Erofeev, ilustru necunoscut în timpul vieții, a ales să o aibă.

Scris la finalul anilor ’60 și devenit celebru odată cu publicarea sa în limba franceză în 1976, de către editura Albin Michel, Moscova-sub-Vodkă (după adaptarea titlului: Moscou-sur-Vodka) este, după cum anunță prezentarea editorului din Hexagon, sinteza «lipsei de măsură a lui Rabelais, a acuității lui Gogol, a cruzimii patetice kafkiene, fiind opera clandestină a unui autor ce și-a păstrat aura de mister până la moartea sa în 1990».

În fond, înainte de a expune în manieră neexhaustivă câteva aspecte pentru care poate că o atare carte nu ar trebui ignorată, trebuie spus că Erofeev a fost el însuși un încifrat, un hermetic ad summum. Neînțeles de societate și neînțelegând viața ce i se oferă: – este admis cu brio la cea mai râvnită Universitate din URSS și exmatriculat pentru comportamente imorale, respectiv alege să ducă o viață de transfug de-a lungul patriei mamă – Erofeev creează el însuși o operă a cărei comprehensibilitate, mai bine spus, lipsa aparentă a acesteia, o ține, cumva, la o parte de ochii publicului larg. Apropiindu-se, poate, de Bukowski prin patima alcoolului dusă la nivel de modus vivendi, de al său compatriot Bulgakov prin realismul magic (deci alcoolizat) pe care îl impune, Moscova Petușki are, cu siguranță, o semnificație mult mai complexă.

Rezumat în cuvinte puține, acest poem-epic, după cum a fost adesea considerat, îl prezintă pe Venicika, biet lucrător moscovit, care în cea de-a șasea sa zi de beție simte un moment de epifanie bahică:

„a dispărut granița dintre rațiune și inimă, și amândouă m-au îndemnat într-un glas: «Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea și bucuria ta, du-te!” (pg. 40),

motiv pentru care alege să întreprindă un voiaj în respectivul topos al bunăstării universale.

Iar asemănările cu celebra creație dantescă sunt multiple și meritând a fi luate în seamă. Erofeev nu doar că recuperează structura Divinei Comedii prin propensiunea către metafizic – e drept, unul generat pe cale alcoolică -, dar dezvoltă totodată o puternică critică a sistemului sovietic, surprinzând absurdul unei existențe mașinale, aservite unei ideologii fixe, rigide, imuabile, așa cum și mult mai cunoscutul italian nu se sfia în a critica viața politică a Florenței din care provenea.

Astfel, avem de-a face cu erou ce este construit treptat și al cărui urcuș spre un anume Paradis impune permanenta conștientizare și revelare a realităților din care provine. La început, singur mărturisește:

„disprețuiesc generația care vine în urma noastră. Îmi inspiră dezgust și spaimă. Maxim Gorki n-are să cînte cîntece despre ei, nici n-are rost să ne gîndim la asta.” (pg. 60).

În plus, visează să creeze „un cocteil care va putea fi băut fără rușine în prezența lui Dumnezeu și a oamenilor”, băutură capabilă să rivalizeze cu „Balsamul Canaanului” sau „Lacrima Comsomolistei” (pg. 65).

Ulterior, suntem martorii unui melanj de apariții angelice – „Da, sînt într-adevăr îndrăgostit și nebun. Cînd au plecat îngerii în zbor?” (pg. 72), de justificări ontologico-mesianice prin raportare la condiția rusului ca permanent nedreptățit – „Beau cu disperare! Toți oamenii onești ai Rusiei! Și de ce beau? De disperare beau! Beau pentru că erau onești! Din cauză că nu puteau să ușureze soarta poporului!” (pg. 82), ce se transformă, apoi explicit, în satiră politică:

«Da, libertatea continuă să rămînă o fantomă pe acest continent al tristeții [n. at.: în text, referire la Statele Unite ale Americii] și toți s-au obișnuit atît de bine cu asta. (…) Într-un minut, pe fiecare mutră se zugrăvește atîta demnitate, că nouă ne-ar ajunge tuturor pentru întregul nostru șeptenal măreț. » (pg. 101).

Sublimă este și maniera în care se justifică izolaționismul URSS-ului, prin raportare la flexibilitatea mișcării transfrontaliere din Occidentul Europei:

«De frontieră ai nevoie ca să nu confunzi națiunile. La noi, de pildă, stă proțăpit grănicerul și știe sigur că frontiera asta nu-i nicio ficțiune și nici o emblemă, pentru că de o parte a frontierei oamenii vorbesc rusește și beau mai mult, iar de partea cealaltă beau mai puțin și vorbesc nerusește. Dar acolo? Ce fel de frontiere pot fi acolo, dacă toți oamenii beau la fel și vorbesc nerusește.»

În fine, pentru a nu dezvălui mult prea mult dintr-o operă ce este, e drept, destul de firavă ca dimensiune globală (pe cât de colosală, sic, ca semnificații) , trebuie să menționăm, încă o dată latura metafizică, „transcendentală!” – după cum exclamă un tovarăș de tren – pe care Erofeev o are în vedere.

«Aici e roza-n care-acolo jos / fu om divinul Verb, sînt crinii care / ne duc pe dreptul drum cu-al lor miros» spune Dante în Cântul al XXIII-lea al Paradisului (Polirom, 2000, trad. George Coșbuc) , cu diferența că, pentru Erofeev, Paradisul nu există, iar dreptul drum e-un simplu tur – retur ineluctabil între Moscova și Petușki.

Venicika întreprinde o călătorie între oniric și real pentru a-și vizita soția și mult iubitul fiu, răspunzând provocărilor și împărtășind povești, rezolvând ghicitori privind stahavoniști și comsomoliști ale unui sfinx „fără picioare, fără cap, nici coadă” – pasaj absolut savuros prin umor: «Dacă în Petușki sînt de toate 428 de fete, află cîte brunete membre de partid au rămas neatinse» (p. 137) – pentru ca în final să fie la fel de însingurat, dezamăgit, distrus fizic de alcool, atât cât și psihic de o realitate așijderea:

«Ai avut cîndva raiul ceresc, ai fi aflat vinerea trecută cît e ora – dar acum raiul ceresc nu-l mai ai, la ce-ți trebuie ora? (…) Bucuria neamului omenesc, crinul luncii – nu a venit și nu te-a așteptat. » (p. 157).

În timp ce Dante își găsește locul în Eden, Erofeev se vede pus în fața unei alegeri pe cât de complexe, pe atât de relative. Fie că alege Moscova – izvorul răului, Infernul, locul unde nici măcar un pahar de Xeres nu i se oferă, fie că alege trenul – Purgatoriul continuu în care sufletele damnate își caută trezia, fie că se îndreaptă spre Petușki – Paradisul propriei Beatrix, el rămâne singur.

Astfel că una din întrebările pe care singur și le pune în final: «Oare-i chiar atît de greu să-i deschizi ușa unui om și să-l lași trei minute înăuntru ca să se încălzească?» (p. 157) nu face altceva decât să demonstreze că Moscova Petușki este cu mult mai mult decât o simplă apologie a tulburării bahice sau decât o satiră politică, este un adevărat îndemn către Om și ce (îi) este uman într-o perioadă în care „îngerii au izbucnit în rîs” (p.165).

„Și de-atunci nu mi-am mai recăpătat cunoștința și niciodată n-am să mi-o mai recapăt” încheie Erofeev poemul, pe care îl datează în „toamna anului 1969, la lucrările de montare a cablurilor în Șeremetievo”, dovadă că el însuși, Venedikt, nici că-și va mai fi revenit vreodată.

EDITURA: Polirom