Moartea lui Danton – în câți pași se face o revoluție

Prima scenă, cu actorii amplasați în fața unui zid metalic, în al cărui „corp” sunt trei ventilatoare uriașe, mi-a adus aminte de montarea recentă a Indiilor Galante de la Opera din Paris. Oameni obișnuiți, de o banalitate covârșitoare chiar, dar care-și cer dreptul la recunoaștere, deci la supraviețuire. Civilizația străzii este una compulsatorie și se descompune într-un lung șir de vieți aproape identice ca formă de manifestare. Și cu toate acestea, fiecare individ, luat în parte, are ceva numai al lui. Revoluția Franceză din 1789 este evenimentul care l-a propulsat pe Danton în ierarhia personalităților istorice, altfel astăzi n-am fi vorbit despre el. Dar revoluția aceasta a mai adus în discuție ceva: drepturile colective. În ce măsură sau în care moment primează drepturile colective, în defavoarea celor individuale? Nuno Cardoso, regizorul spectacolului despre care facem vorbire aici, a ținut seama de acest aspect când a ales să facă din indivizii Parisului, viitorii cetățeni (i)responsabili ai Franței un singur corp, o singură comunitate. Atât de diferiți, dar atât de asemănători – diferență marcată la nivel de poziționare scenică (în care parte a scenei stau, în ce relație se află cu celelalte personaje), dar și la nivel de vestimentație, elementele diferențiatoare sunt cele care ne indică meseria și nu clasa socială din care fac parte (schimbarea de paradigmă de care se face vinovată Revoluția Franceză – mutarea accentului de pe stratificare pe structură socială, doi termeni atât de diferiți din punct de vedere sociologic!). O ambivalență între individ și comunitate de care regizorul va ține cont de-a lungul întregului spectacol.

Credit foto: TUNA_TNJS

O montare extrem de dificilă, tocmai pentru că mijloacele scenice sunt puține, accentul cade pe personaj și conturarea trăsăturilor acestuia derivă din mișcarea scenică – simplă, dar în ritm de vals sau tango – iar decorul va fi același, singurul element definitoriu care se schimbă în funcție de moment fiind mișcarea ventilatoarelor.

Constructul social la care face referire regizorul este unul definitoriu pentru toată istoria postrevoluționară – mă refer la Revoluția Franceză, bineînțeles – comunitatea – corp social. De aceea peretele are rol de zid – până acolo se poate merge sau cu rol despărțitor (de epoci, timpuri, forme de organizare statală etc.), dar și de închisoare (pentru procesul lui Danton). Oamenii ajung să facă corp comun cu zidul, să se zidească în el, precum e zidită Ana lui Manole. Întrebarea care rămâne suspendată este: cine îi zidește pe oameni – credința sau răzvrătirea?

Credit foto: TUNA_TNJS

Moartea lui Danton în viziunea lui Nuno Cardoso nu e deloc un spectacol ușor de dus, din cel puțin două motive: lungimea și accentul exclusiv pe personaj/text. Este adevărat, Georg Büchner a construit eșafodul revoluției dintr-o suită de replici în cascadă, o avalanșă de replici care, de la un punct încolo, par foarte greu de urmărit. Numai că Cardoso a fost ingenios, dând ritm de vals sau tango replicilor. Surprinzătoare alegerea unui vals (clasic) vienez pentru debutul spectacolului și care se tot aude de-a lungul primei părți. Pentru mine a fost expresia la nivel de metaforă a trecutului – valsul se dansa la curțile regale, suita de trei pași de o rigoare exemplară impune o anumiță ținută, niște reguli foarte clare și tot restul. În antiteză, tangoul este expresia revoluției; să nu uităm că tangoul a luat naștere în suburbiile capitalei Argentinei, într-o vreme tulbure și care răsturnările de situație erau la ordinea zilei. Valsul este expresia tradiției, a ordinii, pe când tangoul este revoluționar, chintesența răzvrătirii și a patimii. Scena în care toți deținuții ajung să murmure în pași de tango este construită milimetric și dă una din cheile de interpretare ale întregului spectacol. Pașii și ritmul, solitudinea (căci partenerul este imaginar, deloc prezent – deci iluziile s-au spulberat?) sunt toate revelatorii pentru cei care vor să înțeleagă cum de ajunge în timpul unei revoluții (în cazul de față cea franceză) ca tocmai cei care au declanșat-o să cadă victime și să-și piardă capetele (la propriu). Și o ultimă referință la ritm – pașii valsului sunt etapele revoluției, regăsibile ca fiind distincte în montarea regizorului portughez. Declanșarea, desfășurarea și deznodământul revoluției, a oricărei revoluții; întrebarea este cine conduce (dansul) și în ce direcție.

Credit foto: TUNA_TNJS

Moartea lui Danton de Georg Büchner, spectacolul Teatrului Național São João (Portugalia) este un spectacol dificil de urmărit, dar necesar. Așa cum spunea și András Visky la dezbaterea care a urmat reprezentației, poate că nu întâmplător vorbim despre acest spectacol aici și acum, când românii mai au puțin și „aniversează” 30 de ani de la Revoluția din 1989. Revoluțiile sunt necesare și se întâmplă când ne așteptăm mai puțin. Dar ca să le înțelegem și ca să ne putem da seama de consecințele lor și dacă transformările care le vor urma ne sunt benefice poate că este bine să ne întoarcem la … teatru.