Elefantul din sufrageria stereotipurilor

Elefantul în magazinul cu jucării este una din cele patru ferestre ale modelului Johari, unul care se folosește foarte des sub forma unui exercițiu în formarea echipelor și cursurile de dezvoltare personală. Deși în montarea grecilor rulează în spatele scenei, pe un ecran care trimite cu gândul la un televizor, cadre dintr-un celebru film alb-negru cu elefanți și braconajul acestora, imagini care alternează cu cele dintr-un celebru documentar dedicat pachidermelor, elefantul este mai mult decât o referință teatrală utilizată în scopuri stilistice. El devine mobil al acțiunii. Rând pe rând, cele patru personaje, două cupluri (unul matur, altul tânăr) devin elefanți în „magazinul cu jucării”. Poveștile lor de viață sunt narate cu ajutorul diverselor mijloace scenice (scenografie foarte atent lucrată, proiecții video, scene de muzică live etc.), de o asemenea manieră, încât încet-încet ajungemsă aflăm istoria familiei: relațiile dintre cei patru, cine și cum conduce/dictează în familie, istoriile personale, decizii ratate, întâmplări personale asumate sau convertite în ratări socio-profesionale etc. Pentru spectactorii ortodocși substratul religios – referințele la toate superstițiile puse pe seama credinței în Dumnezeu și toate ritualurile religioase prost înțelese și denaturate la nivel de funcție social – va deveni locul unde spectactorii se întâlnesc cu personajele. Așa se face că mai toate stereotipurile și prejudecățile derivate din habotnicie se regăsesc în montarea grecilor. Ele ne sunt familiare și nouă, românilor, având în vedere că ortodoxia este religie de stat, iar habotnicii par că se înmulțesc pe zi ce trece – este aici un semn al rezistenței la schimbare și al inadecvării la viteza de dezvoltare a unei comunități/societăți, dar despre asta merită vorbit pe îndelete cu alt prilej.

Pregătirea mesei de pomenire este pretextul – cu asta se începe, cu pregăirea și aranjarea locului pentru pomenire, după care urmează prepararea hranei etc. – iar Gogo (Sofia Kalemkeridou) este amfitrioana, cea care dirijează totul, mai mult sau mai puțin din umbră. Mitsos (Nikolas Maragkopoulos), aparent indepedent și puternic, devine lent un supus al sorții, un etern pierzător la masa sorții. Dominatorul devine dominat, punctul în care se produce switch-ul fiind destul de târziu dezvăluit spectactorilor. Ceilalți doi tineri gravitează în jurul stăpânilor casei, încercând ba să se răzvrătească, ba să se supună obiceiurilor locului, căutând să supraviețuiască și să meargă mai departe. Ies la suprafață rând pe rând credința că grecii sunt un popor ales, superior (referința la albanezi este cu trimitere directă în acest sens), misoginismul și rasismul. Simbolurile falice sunt prezente (ascunse sau vizibile) în mai toate colțurile scenei, dar devin active la momentele de live, când stativul microfonului este amplasat ostentativ în mijlocul acesteia.

Un spectacol dinamic, o frescă a societății grecești actuale, în care se pot regăsi multe elemente comune cu orice altă societate europeană. Alternanța de tehnici și mijloace scenice este în avantajul unității spectacolului, dar cu toate acestea senzația mea de final a fost că ar fi putut fi mai scurt.