Porunca lui rabbi Akiba, istoria lecturii şi vânturile sensului

Se vorbeşte mult şi de mult timp despre un prezumtiv amurg al cititului clasic, se ruminează esenţialist şi tandru pe marginea a ceea ce s-ar pierde iremediabil dacă cititul, în forma pe care o cunoaştem, ar sucomba în faţa mult mai excitantelor şi policromelor tehnologii digitale. Ceea ce se ignoră de obicei este tocmai faptul că întreaga istorie a lecturii presupune, ca orice istorie, o întindere temporală, o desfăşurare evenimenţială radicală, cu nenumărate puncte de turnură, noduri destinale. Se ignoră, de asemenea, că ea se joacă întotdeauna într-un spaţiu politic şi că este turnată sau deturnată de decizii strategice, că se face adesea cu trupurile celor implicaţi, că este scrisă cu sânge sau cu zemurile dragostei. Mostre din această istorie fracturată, totodată senzuală, multiplă, strategică şi teologico-politică, este ceea ce ne oferă, cu un rafinament delectabil şi unic, eseurile adunate de Valeriu Gherghel în ediţia a doua a Poruncii lui rabbi Akiba, revizuită şi adăugită cu nu mai puţin de cinci texte noi.

Citindu-l pe Gerghel, te vezi nevoit să conchizi că, în istoria lecturii, aproape nimic nu este ceea ce pare. E o istorie care, deşi amuşină mereu în direcţia turnurilor moralei, se desfăşoară dincolo de bine şi de rău şi dincoace de opoziţiile ferme cu care descriem, construim şi deopotrivă ascundem realitatea. Scrisul, o ştim încă de la Platon, este pharmakon, otravă şi leac, ceea ce nu poate lecui fară să otrăvească, care nu poate dezvălui fără să ascundă. Nu există evoluţie în istoria lecturii, există numai migraţie de la o configuraţie istorică la alta, nomadism pur. Porunca lui rabbi Akiba păstrează tocmai pentru că deformează, strânge în memorie tocmai pentru că refuză prezentului sensul originar. Dar ceea ce a fost ascuns demult revine întotdeauna cu obrăznicia originară tocmai pentru că textul are viaţa lui, pentru că nu-l poţi poseda pe deplin. Iar asta se întâmplă tocmai pentru că, la fel ca în orice relaţie erotică, nu-l poţi avea pe celălalt decât în măsura în care concezi la imposibilitatea primară a posesiunii.

Credit foto: Ciprian Măceșaru

Istoria lecturii – inseparabilă de istoria scrierii, discursului şi sensului este pur şi simplu dincolo de separaţia brută dintre adevăr şi fals. În comparaţie cu indistinctul primar al literei, afirmarea bivalenţei, noncontradicţiei şi terţului exclus – spaţiul suveran al logicii aristotelice – apare întotdeauna ca ceea ce este secundar, semnificativ doar întrucât indică mut, în permanenţă, către ceea ce face posibilitatea însăşi a semnificării. Pe de o parte sensul, lumea logicii aristotelice, lumea raţiunii suficiente, râvnită şi artificială, utopică şi vânată în permanenţă. La celălalt capăt al spectrului, lucrul în sine al realităţii mute şi hirsute, ceea ce nu a fost încă spus, abisul, lumea monştrilor prelingvistici. La mijloc, textul, veşnic haosmic, făcând posibil sensul, dar nereuşind vreodată să-l închidă deplin în cuşca semnificaţiei, mustind de viaţă geometrică şi inteligibilă, dar indicând în permanenţă în direcţia vieţii carente onto-logic, viaţa care nu se supune niciodată integral şi fără rest raţiunii suficiente.

Valeriu Gherghel – care, desigur, nu e acel Gherghel care citeşte acum această cronică, altul decât omuleţul firav care cutreiera pe 22 noiembrie târgul Gaudeamus, altul decât cel care a revizuit ediţia a doua din Porunca lui rabbi Akiba şi, desigur, altul decât cel confundat cu Val Gheorghiu de către Coelho, la Paris – ne-o spune pe şleau şi fără vreun menajament: lectura şi scrisul sunt o înşelătorie. Eseistul nu are nimic de declarat nici despre lume, nici despre sine, nu există niciun eu autentic, străveziu şi profund, aflat la lucru în paginile unei cărţi. Uitaţi epistemologia, lectura este hermeneutică, senzualitate şi bucătărie. Dezghiocare succesivă a unor foiţe de ceapă. Eul este un mare nimic în spatele unor cortine ponosite. Nu poţi scrie serios, (apodictic, apoftegmic şi asertoric) fără a fi ridicol – spre finalul cărţii, autorul ne şopteşte hâtru că oamenii se străduiesc mereu să fie ridicoli şi că reuşesc întotdeauna. E mai înţelept să-ţi exihibi de la început derizoriul, să asumi bufoneria, să spui că nu vei spune şi să ştii că nu ai cum să ştii (paradoxul scepticului va fi ignorat aici). Oamenii visează în permanenţă popasul şi lumina. Transparenţa şi evidenţa ca formă a repaosului. Dar, atât timp cât va chibiţa viaţa, scrisul (şi, implicit, lectura) vor rata sistematic acest proiect:

„La urma urmei, pe care dintre euri vrei să-l descrii? Despre care dintre euri vrei să vorbeşti? Despre eul pus în joc când eşti singur sau despre faţa lui arătată celorlalţi, impertinent? Despre eul supus ameninţării morţii, despre eul care trage să moară sau despre eul etern?… Francheţea se naşte, poate, din momentul în care nu ai de ales, când eu ultim şi concluziv le distruge pe toate celelalte. Şi nu există în cuprinsul vieţii un astfel de moment. Iar dacă există, ascuns în viitor, ai atunci treburi mai grabnice de făcut decât exprimarea precisă a bogăţiei eului ultim. Trebuie să iei seama la ţinută, căci te vei înfăţişa, cât de curând, în faţa căutăturii aprige a lui Dumnezeu şi sub slava lui stătătoare, unde vei ţine un discurs semnificativ şi vei răspunde la întrebări drastice. Cel puţin aşa se zice”

Aşadar, în locul transparenţei, obscurul. În locul luminii, opacitatea caldă şi onctuoasă a trupurilor (le texte, le corps). În locul cunoaşterii, erotica. În locul evidenţei, hermeneutica. Prin urmare, orice prezumtiv cititor al cărţii lui V.G. (care dintre ei?) ar trebui să fie de la bun început avertizat în privinţa următoarelor:

„Problema cu care m-am confruntat nu a fost câtuşi de puţin aceea a francheţii. Nici vorbă! Nu mi-am propus să uluiesc umanitatea printr-o serie de adevăruri sfruntate în numele faptului că mi-am conceput propoziţiile la persoana întâi. Mi-am propus pur şi simplu să nu mă iau în seamă. Vast proiect! Mai mult, nu cred o iotă din cele pe care le declar ritos. Şi, pentru a răsturna propoziţia în felul filosofilor de cuvinte, voi spune: nu declar ritos decât lucruri în care nu cred.”

Altminteri, eseurile lui Gherghel ne poartă, ipocriţi şi neruşinaţi în plăcerea cu care plutim prin texte şi pe deasupra lor, printr-o geografie şi o istorie fantastice. Suntem purtaţi prin tărâmuri de vis, dar şi prin deşertul realului crud – în fond, la fel de fantastic, la fel de suprarealist – suntem lăsaţi să vizităm muzeele lecturii, adică acele locuri unde s-au dus toate care au fost şi nu vor mai fi vreodată. Ne sunt arătate bubele devenirii şi liniile brutale, ca de bisturiu, cu care, uneori, istoria se tranşează pe sine. Suntem speriaţi de umbre şi bucuraţi cu textura aromată a cărnii, citim ca anticii, afurisim precum creştinii, coborâm şi urcăm scările hermeneuticii, precum îngerii, către Dumnezeul care ne va mântui, o dată pentru totdeauna, de interpretare şi pluralism şi ne va aduna în Sine, aşa cum noi nu am reuşit să ne adăpostim vreodată în propriile identităţi. Ne lăsăm transformaţi de text, ne lăsăm învăluiţi ca într-o mireasmă bună de tămâie, pentru a primi revelaţia, pentru a asimila faptul banal, dar fundamental şi adesea uitat, al fragilităţii noastre esenţiale. Lectura, ca epitom al devenirii noastre, dublu spectral şi aparat a priori al identităţii. Şi, nu în ultimul rând, alinare şi leac:

„Mă fascinează cititorul din trecut pentru că bănuiesc în pasiunea lui pentru cărţi o dorinţă foarte asemănătoare cu a mea. Citim pentru a ne instrui, fireşte, dar mai ales pentru a evada, pe timpul lecturii, din strânsoarea lumii. Citim, de fapt, împotriva lumii văzute şi – vorbă mare! – împotriva morţii. Lectura este, în chip esenţial, o modalitate de evaziune. Când citeşti, lumea devine aproape suportabilă. Nu vorbesc despre lumea din cărţi, care este una imaginată. Vorbesc chiar despre lumea reală, cea care face posibile lumea imaginată şi lectura. Cititorul nu se rertage în cărţi pentru a scăpa cu totul din realitate. Nici nu e cu putinţă o astfel de ispravă.”

Nu poţi încerca la finalul cărţii lui Valeriu Gherghel altceva decât duioşie. Duioşie pentru toată sensibilitatea adunată în acest volum. Duioşie pentru părăsirea iluziei („Evul Mediu a crezut că poate rezuma lumea într-o carte”). Duioşie pentru copilăria în care am petrecut fiecare câteva (zeci de) nopţi cu Şeherezada. Melancolie în faţa constatării nude că moartea e mai puternică decât orice promisiune ascunsă în cărţi. Mirare în faţa unor practici de mult apuse (dar şi sfaturi practice despre cum ai putea citi o carte fără să o deschizi). Şi, nu în ultimul rând, stupoare în faţa ambiguităţilor omeneşti „care zdruncină mereu imaginea lumii” provenită din cărţi. Şi aş putea continua încă multă vreme. Dar nu ştiu exact ce rost are. În fond, nu te alegi la finalul lecturii cărţii lui Gherghel nici cu o ceapă degerată. Pentru că, nu-i aşa, nu poţi înlătura toate foiţele cepei şi rămâne la final şi cu ceapa (fie ea şi degerată). Cel mult cu amintirea unei senzaţii tactile şi cu un miros ce se va desprinde numai uşor, uşor, după multă vreme, de epidermă. Vei constatata, însă, că, dacă ţi-a plăcut cartea lui Valeriu Gherghel, dacă ai gustat-o şi n-ai abandonat-o rapid pentru ceva motivaţional sau, horibile dictu, util, tocmai ţi-ai adminstrat un vaccin eficient împotriva delirului vitezei care defineşte prezentul. Făra a vrea să păcătuiesc prin patetism tocmai la finalul (pseudo)cronicii mele, voi spune doar că trăim vremuri în care rinocerii se simt –iarăşi!- tot mai bine. Vremuri grăbite şi bulimice, corozive şi lipsite de dubii. Trăim poate ultimele decenii în care individualitatea mai poate pretinde greutate culturală înainte de a fi înghiţită de turbionara domnie a big data. Trăim poate ultimii ani în care un nume pe o carte va mai însemna ceva. Iar înţelepţii, aproape dintotdeauna prieteni ai cărţilor, ar putea fi printre ultimii înţelepţi din istorie. Nu vom plânge şi nu vom jeli. În fond, ne aflăm dintotdeauna în interiorul unei deveniri. Nu citim niciodată exact la fel ca în trecut. Şi întotdeauna când ceva s-a schimbat, altceva a fost pierdut pe vecie. Tocmai de aceea, cărţi domoale şi adânci ca Porunca lui rabbi Akiba ajung să facă figură discordantă într-o epocă care iubeşte mai degrabă cascadele şi bideurile chic din hipermarketuri. Ele ne dau timp şi ne despart de noi înşine cât să ne putem privi, cu patos, dar fără exasperare, măcar o clipă.

Împotriva unei interpretări literale şi inevitabil lascive a Cântării cântărilor (Shir ha-shirim), rabbi Akiba a fost nevoit să poruncească o radicală schimbare a contextului lecturii. Neobrăzatul text trebuia fie distrus, fie salvat cumva. Avea a fi citit numai în mijlocul comunităţii religioase şi niciodată în casa mirilor. Mai târziu, creştinii aveau să-l interpreteze alegoric, distrugându-i, evident, sensul şi frumuseţea iniţiale, dar asimilându-l integral în istoria lor. Care e încă şi istoria noastră. Poemul ar fi despre dragostea mistică, mirele este Cristos, iar carnea se va salva prin spirit. Iată o scurtă istorie a teoprejudecăţilor erotice care au sculptat lumea noastră. Dar de porunca lui Akiba a fost nevoie tocmai pentru că sensul nu putea fi ignorat, lăsat necultivat şi nesupravegheat. Cuvintele făceau şi ameninţau în acelaşi timp lumea. Azi lumea pare un peisaj nedezţelenit peste care şuieră vânturile tuturor sensurilor. Iar asta ar putea însemna pentru noi neliniştitoarea sugestie că poate locuim un pustiu. Rămâne să ne amintim că lectura face încă realitatea aproape suportabilă. Închişi în camerele noastre, putem încă privi, eventual „empatic şi participativ”, cu ochii femeii ce suspina de drag pentru eternitate: