Despre cum Sonia caută…

Lavinia Braniște, scriitoarea nu mai are nevoie de prezentare. Deși e primul ei roman propriu-zis (o scriere gândită ca un roman încă din faza de concepție), deși e încă tânără și fără prea multe apariții editoriale la activ (dar cu traduceri literare care se tot adună și ele), cred că vocea ei este suficient de bine auzită, încât să nu fie nevoie de o prezentare ad literam. Așadar, mă opresc doar asupra romanul Sonia ridică mâna, recent apărut la Editura Polirom. Un roman al obsesiei controlate și al înrădăcinării. De o forță narativă care te șochează, pentru că, la o analiză la rece, te gândești că nu are nimic nou, nici special și cu atât mai puțin inventat acum. E doar literatură foarte bine scrisă, un construct orientat în jurul unui singur personaj, Sonia, celelalte gravitând pe orbite mai mult sau mai puțin îndepărtate în jurul ei.

Sonia ajunge să-și exploreze propriul trecut, fără prea mari speranțe la început, într-un mod chiar impersonal și detașat, ca fiecare dintre noi când ascultăm poveștile despre cei din familia noastră, rude mai îndepărtate, cu care nu ne-am întâlnit fizic niciodată, dar cu care, vrând-nevrând, avem o legătură. Sonia face parte din generația celor născuți în anii cei mai grei ai comunismului, care și-a trăit copilăria în cei mai grei ani ai comunismului românesc – anii ´80 – ani marcați de sărăcie, frig și foame, de anularea aproape în totalitate a drepturilor individuale etc. Poate că aici rezidă și nevoia acută a multora din generația Soniei să se dezică de trecut, să rupă rădăcinile și să trăiască ca și cum ar lua-o totalmente de la zero. Dacă ne uităm și în viața reală, la semenii noștri, congeneri cu Sonia, personajul literar al Laviniei Braniște, o să observăm același comportament cotidian: un raport de opoziție totală cu rudele care au trăit în trecut, nu cu ei, cât cu regulile și tradițiile perpetuate de acestea. Poate că de aceea românii, dintre toate popoarele din fostul bloc comunist est-european, au înțeles și aplicat cel mai prost conceptul de libertate. Pur și simplu ei au pus semnul egal între libertate și „absența oricărei reguli”, ceea ce, fatalmente, a condus (destul de rapid) fie la excese de tot felul (exprimabile social sau doar în spațiul intim), fie la furii, anxietăți și depresii de tot felul, fie la o mult prea devreme instalată blazare. Efectele se resimt în toate planurile, dar mai ales în cel politic.

Sonia acceptă o provocare profesională, care se va transforma într-o încercare foarte personală: să facă un scenariu de film plecând de la povestea Zoiei Ceaușescu („responsabilă” pentru desființarea Institutului Național de Matematică). Povestea este reală și este inserată în detaliu în paginile romanului. Dar este doar începutul unei narațiuni care nu vă lasă deloc indiferenți și nici s-o abandonați. În căutările ei personale, din toate punctele de vedere (Sonia vede în această muncă de cercetare o șansă de a-și cunoaște mai bine familia, de a-și reface relația cu mama, dar și cu restul familiei), personajul începe să capete contururi bine definite, să aibă din în ce mai multe dubii, să-și reconsidere opinii și credințe personale, să dorească să cunoască și mai multe. Și ce e cu adevărat important, să se reconsidere pe ea însăși, ca femeie și ca individ uman. Pentru mulți cititori se prea poate ca acest roman să fie încadrabil la „literatură feministă”, eu nu mă grăbesc să o etichetez, dar spun că nu poate fi negată această dimensiune. Este aici un fel de sfat: dacă vrei să-i înțelegi pe cei din jur, începe cu tine însăți! Și de asta suferă (în plan real) cam toți cei din generația Soniei. Oameni care acum au peste 30 de ani, care-și duc angoasele în spate fără să conștientizeze cât de mult îi cocoșează, care-și duc spaimele în plan social, așteptând să se transforme în ceva bun sau să treacă de la sine. Dar poate că cel mai important lucru este că nu știu să ceară ajutorul: nici cui și nici unde să-l caute.

Sonia și dubiile ei amoroase, Sonia și relația cu propriul corp (corporalitatea devine prezență de sine stătătoare abia după 1989 în spațiul social, pentru că până atunci individul nu conta decât ca număr, deci cantitativ, nu trebuia să se distingă prin ceva anume de restul semenilor și de aici noianul de studii sociale dedicate subiectului), Sonia și relația cu tatăl mort – relație intermediată de mama, nana și bunicul (trei grade de rudenie diferite, trei raportări diferite la cel mort, trei portrete cărora Sonia trebuie să le găsească punctul comun). Primelor două relații le aparține prima parte din roman, relației cu tatăl îi aparține partea a doua. Sunt două părți care diferă destul de mult la nivel narativ, dar diferența nu impietează asupra calității romanului ca întreg. Dacă în prima parte avem o obsedantă centrare pe corp și nevoile acestuia, pe eterna nevoie de a-și construi propria identitate plecând de la materialitate, de la ceea ce poate fi palpat, comparat la propriu (în termeni de „urât-frumos” și nu de „bine-rău” – o să vedeți că Sonia nu-și privește corpul ca fiind unul bun, ci ca fiind unul urât, pe care-l acceptă cu greu, tocmai pentru că și-ar dori o mai bună apropiere de standardele impuse social).

Poate că nu întâmplător, la 30 de ani de la Revoluția din 1989, Lavinia Braniște a dat tiparului romanul Sonia ridică mâna. Un volum care vine să completeze ceea ce putem denumi deja literatură doumiistă – scrieri care fac vorbire despre celebrii ani ´70 – ´80 și despre care încă nu s-a scris suficient de mult. S-au scris povestiri și romane despre traume, despre copilării mai mult sau mai puțin fericite, despre oroarea comunismului, despre restricții și libertăți absente. Și epuizarea subiectului este încă foarte departe. Evident că vor apărea din ce în ce mai multe studii critice dedicate noului val din literatura românească contemporană, ce vreau să spun aici este doar atât: mi se pare extrem de interesant de studiat în ce măsură putem vorbi de obiectivitate (sau obiectivare) la acești scriitori, care povestesc despre ce s-a întâmplat în vremea când ei erau copii. Marea lor majoritate amestecă în rândurile narațiunilor amintiri personale, pe care le fructifică destul de frumos din punct de vedere literar, alții inițiază adevărate cercetări (empirice sau științifice, nu prea contează aici acest aspect). Și unii și alții aduc în plan literar un trecut care nu mai este strict personal (amintirile din prima copilărie n-au cum să fie obiective, se știe prea bine acest lucru), la care uneori ajung prin câteva filtre care cenzurează mult (obiectiv vorbind). Întrebarea mea este cum reușim să apreciem estetic astfel de scrieri, astfel încât să nu le minimalizăm importanța. Căci, fără doar și poate, o astfel de literatură este necesară. Nu ne sunt suficiente studiile de istorie recentă sau cele de istorie orală ca să fim siguri că ororile comunismului nu vor fi retrăite. Ci avem nevoie și de aportul literaturii, care, iată, devine posibil tocmai pentru că scriitori cum este Lavinia Braniște încep să scrie din ce în ce mai serios și mai valoros. Un alt subiect foarte interesant de urmărit este cel al adecvării discursului la realitate, care, o știm prea bine, nu era foarte ofertantă din punct de vedere stilistic și/sau estetic în acei ani. Așa se face că, o opinie personală, se impune schimbarea instrumentelor critice cu ajutorul cărora luăm decizia atunci când clasificăm o operă literară ca fiind bună sau rea.

Revenind la Sonia ridică mâna, închei micul excurs astfel: e un roman scris cu mult mai bine decât multe dintre cele care au ca subiect cele două decade ale comunismului românesc, care are un personaj central excelent construit și de a cărei poveste nu vă veți dezlipi foarte ușor.

Sonia ridică mâna de Lavinia Braniște