Miniaturista

„Nella sare ca arsă, dornică să scape de propriile gânduri, de ceea ce Marin numește pericolul de a nu avea ocupație.” Jessie Burton

„Orice scrisoare era o scrisoare de dragoste.” Jeffrey Eugenides

Fiecare persoană din casă trăiește în dublu exemplar.

Privirea cititorului trece de la Cornelia la figurina care o reprezintă, în căutarea unor semne premonitorii. Într-o casă mare apare o casă mai mică, un cabinet, cu același număr de camere, aceleași obiecte de mobilier și păpuși în miniatură, replica prin reducerea la scară a oamenilor adevărați. Până și câinii stăpânului au o dublură incredibil de reușită. Acesta este darul oferit miresei de soțul ei, în scopul declarat ca ea să-și desăvârșească educația.

„E casa ta, îi spusese soțul ei – dar cine poate locui în încăperile acelea mici, în acele nouă fundături? Ce fel de bărbat cumpără un cadou ca acesta, oricât de impunător și de meșteșugit a fost făurit?

— Nu am nevoie de educație, zice cu voce tare.” (p. 59)

Educația presupune adaptarea la anumite reguli. Unele reguli se referă la tăcere. Altele au menirea de a ascunde ceea ce nu poate fi arătat fără primejdie.

Nella ajunge într-o lume pe care nu o cunoaște și în care se simte ea însăși o păpușă ușor de manevrat. I se făcuse favoarea de a fi adusă în noua ei cu a doua cea mai bună barcă, adică o ambarcațiune proaspăt vopsită, având cabină tapisată cu mătase bengaleză. Toate au un preț. O vreme, tânăra nu-și dă seama dacă familia e bogată sau săracă. Nu înțelege de ce soțul ei o respinge și de ce cumnata o supraveghează permanent. De ce zahărul este monedă a diavolului în orașul din care doar bărbații pleacă, pe mare, spre Londra sau Veneția.

Vina Nellei este că a dorit ca, prin căsnicie, să capete un anumit statut social, superior lumii din care provine. Soțul Nellei este un om bogat, unul dintre cei mai importanți negustori ai orașului.

„Nella se întoarce în camera ei și încearcă să îi scrie mamei o scrisoare în care să-i explice încercările prin care trece. Dar cuvintele pe care le alege nu-și arată cele mai bune însușiri, refuză să oglindească ce simte. Nella nu reușește să-și descrie supărarea, disputele cu Marin, pe soțul ei care știe toate limbile, mai puțin pe cea a iubirii – nici servitorii, cu vorbele lor tâlcuite, al căror râs este și el un limbaj.” (p. 55)

Ajunsă ca tânără mireasă în casa administrată de Marin, o cumnată aspră, Nella constată că rochia comandată anume pentru ea este îngrozitor de mare. Tânăra are senzația că nimic nu i se potrivește în casa a cărei stăpână a devenit prin căsătorie. Pusă în situația de a iscăli o scrisoare cu numele ei de femeie măritată, Nella are un moment de ezitare. Nu știe încă nimic din povestea în care a intrat cu entuziasm, însă observă incongruențele. Parcă nu e totul în regulă, parcă nimic nu e în regulă în noua ei viață:

„Noul ei nume pare atât de neterminat, atât de grosolan față de cel pe care l-a purtat vreme de optsprezece ani! Încă nu s-a obișnuit să-l scrie, ca și cum ar fi niște veșminte ce-i aparțin însă nu i se potrivesc.” (p. 68)

Indiferent de clasa socială, femeile sunt privilegiate în acest roman. Perspectiva din care se face relatarea este a unei femei. Toate (Nella, Marin, Cornelia, Agnes, Thea) au o poveste, de obicei tristă, au rămas orfane, sunt nemăritate, înșelate, poartă un stigmat, sunt abandonate de soți, judecate atunci când încalcă normele grupului social. Au însă puterea să-și depășească obsesiile, bigotismul, să lupte cu bărbații pentru bărbații lor, să facă afaceri.

Romanul are o atmosferă întunecată. În fiecare capitol ies la iveală secrete care, odată aflate, au consecințe grave, mergând până la judecata publică și condamnarea la moarte.

Mi-ar fi plăcut ca Miniaturista lui Jessie Burton să meargă mai mult către o linie cehoviană, psihologizantă, punere în abis, pornind de la intriga matrimonială. Spre Jeffrey Eugenides merge mai mult proza aceasta interesantă, fără să aibă ritmul și consistența reperelor amintite. Căsătoria are gustul dulce și înșelător al zahărului, marfă demonizată, dar monetizată.

Problematica romanului este complicată și uneori confuză. Subiectele abordate sunt dificile și scot la iveală concepte vehiculate în societatea contemporană, deși epoca de referință e mai îndepărtată. Genul acesta de proză lasă la vedere un lanț cauzal, grefat pe mentalitatea de tip resentimentar, cu tendință de manipulare. Ce înțelegi din ce ți se spune și cine furnizează adevărul, dacă se mai poate vorbi despre un adevăr comun, iată câteva dintre elementele în jurul cărora este structurat acest roman al enigmaticei naturi umane, care preferă concentrarea pe desenul mic al vieții, pe miniatură, în loc să-și creeze orizonturi.

Despre Jessie Burton găsim câteva informații în prezentarea editurii:

JESSIE BURTON s-a născut în 1982 la Londra. A fost încurajată din copilărie să citească, să meargă la bibliotecă și să scrie. Și-a făcut studiile la Oxford University, unde a urmat cursuri de literatură engleză și limbă spaniolă, și la The Royal Central School of Speech and Drama din Londra. În adolescență a jucat într-un serial BBC de succes pentru tineret (The Wild House), fapt ce i-a deschis calea spre actorie și scenele londoneze. A publicat proză scurtă în Harper’s Bazaar US și Stylist, și, de asemenea, a scris frecvent articole și eseuri pentru The Wall Street Journal, The Independent, Vogue, Elle, Lonely Planet Traveller, The Daily Telegraph și The Spectator. În 2014 a publicat romanul Miniaturista (The Miniaturist; Humanitas Fiction, 2023), care s-a vândut, în anul apariției, în peste un milion de exemplare și a fost tradus în peste 40 de țări. A fost desemnat Waterstones Book of the Year 2014, a primit Specsavers National Book Award – New Writer of the Year & Book of the Year și a fost ecranizat de BBC One. După succesul internațional al primei ei cărți, Jessie Burton a revenit în 2016 cu Muza (The Muse; Humanitas Fiction, 2017), elogiată entuziast de critici, ale cărei drepturi de traducere s-au vândut în peste 30 de țări. Ambele romane au fost bestselleruri Sunday Times, New York Times și Radio 4 – Book at Bedtime. În toamna lui 2019 i-a apărut al treilea roman, Confesiunea (The Confession; Humanitas Fiction, 2021), de asemenea bestseller Sunday Times. Casa destinului (The House of Fortune), continuarea romanului Miniaturista, a fost publicat în 2022, devenind la rându-i bestseller Sunday Times. Eseul autoarei despre Brexit, Found in Translation, a fost inclus în antologia Goodbye Europe (2017). Primul roman pentru copii al lui Jessie Burton, The Restless Girls, a apărut în 2018, urmat de Medusa, în 2021.

Las mai jos alte fragmente:

„Dar, fiindcă în Amsterdam cuvintele sunt precum apa, și de îndată ce îți otrăvesc urechile, totul o ia razna, partea dinspre răsărit a bisericii e plină ochi.” (p. 13)

„Proverbul spune că doar munca tenace ne-a adus gloria, dar că lenevia ne va trage înapoi în mare. Și de la o vreme fluxul ne suflă în ceafă.” (p. 15)

„În pragul casei celui pe care îl luase de soț nu de mult, zgomotul sec făcut de ciocănelul în formă de delfin pe care-l ridică și-l lăsă să cadă o stânjenește pe Nella Oortman. Nu vine nimeni, deși e așteptată. Totul fusese stabilit dinainte, se schimbaseră scrisori, cele ale mamei ei pe o hârtie atât de subțire în comparație cu pergamentul scump al lui Brandt. Nu, își spune, nu este chiar una dintre cele mai bune primiri, dată fiind căsătoria rapidă ce avusese loc cu o lună în urmă – fără ghirlande, cupe de cununie sau pat matrimonial. Nella își lasă pe treaptă cufărul mic și colivia. Știe că mai târziu va trebui să înfrumusețeze sosirea aceasta, când va găsi calea spre etaj, spre o cameră, un birou.

Se întoarse spre canal când râsul luntrașului răsună înălțându-se până la zidurile de cărămidă de dincolo de apă.” (p. 19)

„— Sunt Agnes, soția lui Frans Meermans. Locuim la semnul vulpii pe Prinsengracht. Frans adoră vânătoarea, așa că el însuși a ales semnul.

Această împărtășire de intimități plutește stânjenitor în aer, și Nella de-abia surâde, căci a învățat deja de la Marin că tăcerea este un avantaj deloc de lepădat.

Agnes își aranjează coafura, și Nella vede ceea ce trebuie – inelele care îi îmbracă fiecare deget: rubine mici, ametist și sclipirea verde minerală a smaraldului. Foarte neolandeză etalarea aceea de pietre – majoritatea femeilor poartă bijuterii ascunse bine de faldurile hainelor. Nella încearcă să-și imagineze mâinile lui Marin sclipind astfel.” (p. 100)