Poemele lui Ioan T. Morar, pledoarie pentru un alter ego deloc închipuit

„Am iubit când trebuia să disprețuiesc” (Ioan T. Morar)

Un volum neașteptat de… profund. Recunosc că am căutat puțin cuvântul potrivit care să descrie, fie și parțial, ceea ce au așezat între coperte Ioan T. Morar și Octavian Mardale. Când plouă mă numesc altfel este definiția unei colaborări perfecte, simbioza dintre puterea cuvântului și sugestibilitatea desenelor se realizează de la sine și întotdeauna în favoarea reflecției. Cu alte cuvinte, cititorului nu-i rămân prea multe posibilități la îndemână, de fapt are doar o singură opțiune: să găsească combinația perfectă dintre a citi și a privi, căci da, reflecția vine în urma celor două. Sunt poeme care mai întâi se cer privite, desenele sunt atât de puternice și pline de mesaj, încât te trezești captiv într-un univers aproape total lipsit de culoare, dar cu atât mai mult fascinant. Aripi de înger, pete imense de alb și insuportabil de grele, în raport cu corpurile care le poartă, care sunt o fragilitate aproape dureroasă de privit. Disproporția este căutată, de fapt ea se naște direct din poemele lui Ioan T. Morar. Nu întâmplător, Ultimul costum este unul din poemele care mi-au plăcut foarte mult; aripa de înger care seamănă izbitor cu un plămân și care ține loc de mâna stângă este într-un contrabalans deloc echilibrat cu mâna dreaptă, o mână de manechin de lemn care are o singură putință – să deseneze. Cu alte cuvinte, artist este doar cel care-și conturează porpriul univers, care se delimitează de ceilalți lipsindu-și de limite propria creație. E și condiția poetului aici, a celui care este veșnic prins între două lumi și niciodată mulțumit de ceea ce are.

Am fost făcuți ca să știm

să fii tânăr înseamnă

să crezi că te mai întorci

(din Linia din palmă)

Ioan T. Morar n-a ajuns întâmplător la poezie, cumva era de așteptat să scrie și poezie, având în vedere experiența Divertis. Surpriza este că el nu scrie o poezie care să fie consumată la o singură lectură, eventual și între două activități importante. Nu, poemele din Când plouă mă numesc altfel îți cer implicare, răgaz și căutare. Sunt câteva simboluri care apar frecvent în această carte, unul dintre ele este cel al leului, dar, surpriză, nu al leului-regele-animalelor, ci al leului biblic. Pentru că da, multe (dacă nu aproape toate) poeme au substrat religios. Și așa m-am trezit căutând detalii despre locurile din Biblie în care apare leul. Îmi venea în minte doar momentul luptei lui Samson cu leul, dar leul se regăsește și în efigia orașului Veneția, unde el este leul Sfântului Marcu, evanghelistul; în Apocalipsa, Iisus este descris ca Leul lui Iuda. Iată, dintr-o dată, câte chei de lectură avem pentru o parte din poemele din volumul apărut la Baroque Books & Arts în 2021.

răgetul leului a fost cândva făclie

pe când religia era doar o spaimă

(din Putea fi zodie)

*

răgetul lui

se va-ntoarce la noapte

(din Safari blues)

Lanț trofic

Vulturul se odihnește

pe un stâlp de aer

și

privește jos

pe tăpșanul însorit

ultimele mișcări

pe care le face hrana lui:

un șoarece care nu va

ști niciodată

că a sfârșit

într-o groapă cu aripi

Mutarea recuzitei figurative în abstracțiune și metaforă devine la Ioan T. Morar condiție sine qua non, nu există poezie care să nu pornească cu un bagaj cât se poate de autentic, urban, care se transformă, vers după vers, în metaforă de cea mai bună calitate intrinsecă. Abstractizarea nu este un procedeu sterp, folosit doar pentru a forța zona poetică, ci ea devine instrument de lucru inclusiv pentru ilustratorul volumului. Poemele nu sunt așezate haotic în volum, era de așteptat ca această ordine să fie dată de conținutul intrinsec; în realitate mi-am dat seama că poetul este prins definitiv între două lumi, căutând astfel perfecțiunea rotundului, a universului. Fără pretenția de se crede așezat în centrul Universului – acest loc îi aparține Creatorului, fără drept de tăgadă – poetul cercetează (cu sensul de cunoaște) lumea de dincolo pentru a o înțelege pe cea de aici. El are idoli, iubește (uneori pătimaș), nu se ferește să facă declarații de dragoste (cea pentru Carmen, soția căreia îi dedică și motoul cărții, dar și cel puțin unul din poeme) și este pe deplin conștient de nimicnicia propriei vieți. Smerenia în fața frumosului și perfecțiunii n-are nimic fals în ea, este atât de firească, încât cititorul nu mai caută sursa, fundamentul acesteia, nu se mai întreabă cum de a ajuns poetul la această treaptă a înțelepciunii.

Înțelepciunea ne va îngropa pe toți:

Viața e o flacără

Mai înaltă decât spaima

(din Te voi pierde)

Nodul de la batistă se desface singur:

sînt doar ceea ce îmi amintesc

(din Alzheimer)

Unele poeme au finaluri atât de puternice, încât te las fără respirație (la propriu). Altele au în corpul lor (în miezul lucrurilor, ar spune materialiștii, ce blasfemie!) suite de versuri care nu te lasă să stai potolit, te provoacă să construiești spații imaginare pe cât de personale, pe atât de imperfecte. Joaca de-a creatorul devine pentru Ioan T. Morar motiv serios de reflecție: există un singur Creator și aceluia îi suntem datori fie cu o singură încercare de a ne ridica spre lumină.

Verbatim

Dacă n-am știut să-i spunem

fluturelui

într-o mie de feluri

cum să mai credem

că vom aduna

moartea

într-un singur cuvânt?

21 de grame

Aburul subțire

care se ridică

imperceptibil

la cer

fără să-l detecteze aparatele

atunci când murim

nu e numai sufletul

cum credem

în toate religiile

ci și o parte din noi

pentru că

n-am putut

să o povestim

Citesc poezie cu un ochi foarte critic, tocmai pentru că pentru mie nu mi-e deloc la îndemână (nu citesc oricând, oricât și, cu atât mai puțin, oriunde). De aici bucuria pe care mi-o dă un volum ca cel scris de Ioan T. Morar. Când plouă mă numesc altfel mă face să mai caut Poezia. Și mi-a plăcea să o regăsesc într-un nou volum semnat de același Ioan T. Morar. Și, de ce nu, volumul să apară tot la Baroque Books & Arts. Nu cred că există casă potrivită pentru poemele lui Morar decât această editură.

PS: m-am gândit mult dacă să fotografiez câteva din ilustrațiile lui Octavian Mardale. Am decis, în cele din urmă, să n-o fac, fie și pentru că merită să le vedeți așa cum au fost gândite, ca parte intrinsecă a volumului.

Când plouă mă numesc altfel de Ioan T. Morar