Nu veţi deveni neapărat fumători dacă veţi citi cel mai recent roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari, “Războiul Mondial al Fumătorilor”. În schimb, vă veţi îndrăgosti de stilul scriiturii sale, unic în literatura noastră de azi. Pentru Bookhub.ro, scriitorul şi traducătorul Marin Mălaicu-Hondrari a vorbit despre noile sale personaje şi universul inedit în care le-a amplasat.
– Într-o cronică pentru revista Timpul, am scris că romanul dvs. care, printre altele, este despre fumători, poate să placă şi unui nefumător. A fost aceasta intenţia dvs., să faceţi un soi de apostolat în numele plăcerii de a fuma?
- E adevărat că am încercat să celebrez un viciu care ne însoțește, pe noi, oamenii, de secole. Dar nu am avut intenția de a face o apologie a fumatului, nu îndemn pe nimeni să fumeze, ci am încercat să prezint un personaj a cărui viață este strâns legată de țigări, de la inițierea erotică până la munca lui în publicitate.
– Am observat că duceţi mai departe personajul Constantin. Cel puţin numele personajului principal, dacă nu şi detalii din raportarea sa la lume, din comportamentul său, este acelaşi cu al „principalului” din „Lunetistul”, romanul dvs. anterior. De ce aţi ales aşa şi cum ar trebui un cititor să se raporteze la cei doi Constantini? Să-i vadă ca pe doi inşi diferiţi totalmente ori să le caute puncte comune?
- Nu cred că trebuie căutate puncte comune. Cele două personaje sunt destul de diferite. Totuși, amândouă suferă de o obsesie: retragerea din lume, plecarea pe alte meleaguri, stârpirea răului de la rădăcină, împușcarea trecutului, ca să mă joc cu un titlu de Kenzaburō Ōe. În cazul lui Constantin din “Războiul Mondial al Fumătorilor”, această obsesie se traduce prin faptul că orice demisie neforțată este un act de umanitate.
– Deseori, în timpul ce citeam „Războiul Mondial al Fumătorilor”, iar moviliţele de chiştoace creşteau de-a stânga şi de-a dreapta lui Constantin, mă gândeam la cum aţi scris romanul, cu pachetul de ţigări şi scrumiera lângă dvs. Cam câte ţigări fumaţi în timp ce scrieţi? Se întâmplă mai des faţă de media zilnică?
- Atunci când scriu fumez mai mult decât de obicei pentru că uit de țigară, de cele mai multe ori țigara se fumează singură. Nu sunt totuși un mare fumător, fumez în medie cam un pachet de țigări pe zi; asta e nimic în comparație cu mari fumători, mulți dintre ei celebri, și care, culmea!, au trăit foarte mult, unii chiar prea mult.
Credit foto: Karina Wechter Ciurus
– Pentru că nu vă citisem înainte de „Lunetistul”, mă raportez la cum vă cunosc, ca scriitor, din ultimele două romane. Am fost impresionat să văd că sunteţi un creator de spaţii, că literatura dvs. nu este impregnată de “românism”, de urâţenia cotidianului românesc, ci îi permite cititorului să călătorească, are un parfum sud-american, latino-american, are infuzii care o fac specială. E ceva programat aici, aţi intenţionat acest suflu nou ori, pur şi simplu, aşa aţi simţit că puteţi scrie în aceşti ani?
- Cred că așa mi se potrivește. Și nu cred că urâțenia cotidianului românesc e mai mare decât urâțenia cotidianului turcesc, să spunem, sau spaniolesc. Am încercat să desprind personajele mele de brutalitatea mersului istoriei, să nu fie supuse violent istoriei. Să trăiască într-o lume în care să poată decide pentru ele, să hotărască singure cum își fac viața, nu alții să hotărască pentru ele. Dacă vreți, citând un autor acum tot mai defăimat, personajele mele sunt condamnate să fie libere.
– „Nu ne mai oprim, dacă te opreşti, mori, atâta istorie ştiu şi eu, Constantine.” Asta spune la un moment dat Accidentu în „Războiul Mondial al Fumătorilor”. Ce înseamnă pentru dvs., ca scriitor, mersul ori deplasarea aceasta continuă aplicată la România literară de astăzi? Ştiu că nu scrisul vă asigură traiul, că trebuie să munciţi şi altfel ca să vă asiguraţi un venit, că, de pildă, traduceţi… Ce înseamnă să nu te opreşti, ca scriitor, în România de azi? Să scrii continuu? Are rost? Are folos?
- E o chestiune pe care ți-o asumi. Și ai nevoie de noroc, de mult noroc ca să supraviețuiești în România dacă preocuparea ta continuă e scrisul cărților. Eu am avut parte de acest noroc, am avut oameni care m-au ajutat, care mi-au întins o mână atunci când viața mea se ducea de râpă, și aici mă refer în primul rând la prietenii mei, apoi la Mircea Cărtărescu, la Lidia Bodea, la Laura Albulescu, la Bogdan-Alexandru Stănescu, la Gavril Țărmure, oameni care mi-au dat de lucru sau care pur și simplu m-au încurajat, au avut o vorbă bună pentru mine. Dar norocul nu vine pe nepusă masă, să fim bine înțeleși, trebuie multă, foarte multă muncă.
– Este Războiul Mondial al Fumătorilor Al Treilea Război Mondial?
- Doamne ferește! Sper că e doar un bildungsroman tabagic, o radiografie amuzantă a unor escapade tabagice. Povestea unor vieți învăluite în fum de țigară.
– Aţi ales, dvs. sau editura (sau împreună), să nu aşezaţi pe coperta a patra lauda vreunui critic ori a vreunei publicaţii, aşa cum se obişnuieşte din raţiuni ce ţin de marketing. Aţi preferat să scrieţi un text mic despre ce nu este acest roman. Mi s-a părut o manieră inedită şi interesantă. Credeţi că se poate vinde mai bine cartea în felul acesta?
- Am ales împreună cu Adrian Botez, redactorul cărții. Criticii, chiar și cei mai de încredere de la noi, s-au compromis definitiv prin faptul că au scris despre tot soiul de cărți că sunt capodopere. Critica, la ora actuală, nu mai valorează nici cât o ceapă degerată, nu are niciun efect, nici măcar de stimă de sine, cu atât mai puțin asupra vânzărilor. Sigur că o astfel de situație nu poate decât să dăuneze literaturii.
Nu știu dacă se va vinde mai bine, dar cu siguranță nu s-ar fi vândut mai bine dacă puneam pe coperta a patra textul unui critic. Cititorilor nu le pasă de critici. Și nici scriitorilor, în ultima vreme. Cititorii habar n-au cine e x sau y. Să nu ne amăgim că ar exista o somitate critică pentru cititori. Romanele mele sunt considerate livrești (o etichetă mai degrabă negativă), dar spre surprinderea mea știu că cei mai mulți dintre cititorii mei nu sunt oameni de litere, ci sunt pur și simplu oameni care încearcă să dea un sens vieții lor și poate că în cărțile mele își găsesc, pentru o vreme, o călăuză.
