Interviu realizat de Ioan Suhov și Victor Morozov pentru revista “Aspirații literare” a Colegiului Dobrogean “Spiru Haret”, Tulcea

Poet, traducător, editor. Angajându-se în fiecare proiect pe care îl începe cu pasiune ardentă și, așa cum chiar el mărturisea, ducând de multe ori devotamentul până la abnegație, Claudiu Komartin este o personalitate literară complexă, plurivalentă, dar, cu siguranță, mai mult decât atât. Acum, la final de an, după încă o ediție a târgului de carte „Gaudeamus” în care editura sa și-a mărit componența de volume de poezie publicate, poate trage linie. Din fericire, încă o dată, pare să dea dovadă de o vitalitate inepuizabilă. Un interviu în care Claudiu Komartin vorbește despre începuturi, maturizare, despre cum se poate împărți între atâtea ocupații în calitate de promotor central al noului val literar fără să se rătăcească, dar și despre felul în care percepe liceul și modul tinerei generații de a se raporta la literatură în general.

  • Remarcăm în contextul literar contemporan un scriitor evoluat, cult, inspirat şi care se regăsește pe sine într-o poziție de echilibru. Însă, cum vă vedeți dvs. prin raportare la cel din trecut, cel ce nu se făcuse cunoscut în lumea Literelor?
  • Sunt viu, ăsta mi se pare singurul lucru care merită într-adevăr menționat. La autoportrete nu am fost niciodată prea bun, voi spune doar atât: probabil că s-a pierdut ceva din naturalețe și am câștigat experiență, un anumit tip de siguranță în ceea ce scriu – deși eu am scris mereu fără plase de siguranță, fără să caut adăpostul zonelor de confort –, care se traduce prin faptul că scriu mai puțin, dar și arunc mai puțin din ceea ce scriu (e drept însă că lucrez cu aceeași pasiune exigentă – și poate cu ceva mai multă claritate – asupra textului).
  • Pentru că de foarte multe ori propria imagine a creatorului poate să difere capital de opinia criticilor, cum percepeți dumneavoastră această evoluție, am îndrăzni să spunem fulgurantă, a scriitorului Claudiu Komartin (având în vedere vârsta deloc înaintată la care ați publicat primul volum de poezie)?
  • Nu cred că e treaba mea să fac asemenea considerații, ci a celor care m-au citit și încă mă mai citesc – doar ei pot face comparații obiective (în fine, nu întru totul obiective, dar măcar oneste, dacă sunt oameni și cititori onești) sau pot oferi o imagine a evoluției mele, presupunând că a existat, de la o carte la alta, o asemenea evoluție.
  • Personal, am observat numeroase schimbări la nivelul liricii dumneavoastră, de la “Circul domestic” și “Un anotimp în Berceni” la ultimul volum, “Cobalt”. Totuși, cu greu ne-am putea decide asupra superiorității unuia dintre ele. Dumneavoastră cum le percepeți din punct de vedere valoric? Pe care o preferați? Care au fost impedimentele și micile bucurii pricinuite de scrierea fiecăruia dintre volume?
  • Hai să spunem așa: când am fost pus, cu câțiva ani în urmă, în situația de a-mi alcătui singur o antologie din poezia mea pentru a fi tradusă în limba germană (cartea a apărut acum trei ani la Viena), am ales câteva poeme din Păpușarul, ceva mai multe din Circul domestic, majoritatea din Un anotimp în Berceni, iar la sfârșit s-au regăsit un număr de poeme inedite care aveau să-mi apară după o jumătate de an în Cobalt. Uitându-mă înapoi, mi se pare că am, de la o carte la alta, tot mai multe lucruri rezistente, așa încât aș spune că cea mai recentă, Cobalt, e cea mai bună. Înainte de ea, Un anotimp în Berceni e o carte din care pot salva poate 25 de poeme, din Circul domestic îmi mai plac vreo 15. Păpușarul o recitesc cu un amestec de nostalgie și de afecțiune, ca atunci când te uiți la un copilandru în trăsăturile și elanurile căruia te recunoști. Desigur că e pur subiectiv ce zic eu aici.
  • Nu putem să continuăm acest interviu fără să menționăm importantul impact asupra literaturii române pe care l-ați avut prin Casa de Editură și Institutul “Max Blecher”. Nu doar că am avut ocazia – noi, toți pasionații de acest curent – de a lua contact cu o lirică nouă, care ne-a influențat puternic – am aminti, printre alții, pe T.S. Khasis, Nicolae Avram și Victor Țvetov, ultimul constituind după opinia noastră mai puțin avizată un debut remarcabil -, dar am observat că o editură de nișă poate într-adevăr să facă diferența. Este dificil să îi mențineți activitatea la ritmul lăudabil din prezent?
  • Ceea ce facem de cinci ani eu și Ana Toma e o haiducie, „editură de nișă” e o expresie frumoasă, dar, în fapt, ca să ții în viață un asemenea proiect, o asemenea antrepriză editorială, trebuie să faci multe eforturi și să dai dovadă de abnegație, de nu chiar de îndărătnicie, altfel te pot cuprinde repede lehamitea și defetismul. E greu să publici 10 cărți de poezie pe an împotriva sistemului și a regulilor necruțătoare ale „pieței libere”, dar n-o să mă plâng de asta, știam de la început în ce ne băgăm. Am decis să publicăm doar acele volume care ne plac și care împing (măcar cu puțin) poeticitatea contemporană, iar de la exigențele stabilite în toamna lui 2010 nu am dat nici cu un milimetru înapoi, oricât de greu ne-a fost, cu puterile neajutate, vorba poetului, să continuăm. Dar n-am lăsat de la noi, iar parcursul Casei de Editură Max Blecher se poate vedea destul de limpede acum, după aproape 50 de cărți publicate – pe de o parte, am scos zece debuturi bune și excelente (două dintre ele au primit Premiul Național „Mihai Eminescu”, altele premii mai mici, dar importante în contextul actual, sunt cărți despre care s-a scris și care au devenit într-un timp scurt titluri-reper ale poeziei noi), pe de altă parte am publicat autori din toate generațiile, de la Nora Iuga, Constantin Abăluță și Octavian Soviany la Ionel Ciupureanu, Nicolae Avram, T.S. Khasis, Radu Vancu sau Răzvan Țupa (nu-i voi enumera aici pe toți). Nu în ultimul rând – iar ăsta e un lucru important pentru programul nostru editorial –, am publicat poeți străini în traducere (Baudelaire și Berryman sunt, probabil, numele cele mai importante) și câteva antologii (poezie suedeză, poezie flamandă contemporană) care au prins foarte bine fiindcă au deschis perspective noi și mi se pare că au cântărit mult pentru destui poeți în curs de afirmare. Pe scurt, îi prefer pe artiștii care fac filme independente, chiar dacă (sau poate tocmai fiindcă) nu au la îndemână resursele marilor studiouri (iar asta îi forțează să fie mai inteligenți, mai inventivi și nu îi poate obliga nimeni să lase de la ei), îmi plac trupele „de garaj” care scot albume incredibil de originale și de autentice, față de vedetele de carton care inundă ecranul și frecvențele radio, așa că voi continua să fac o treabă de editor mic și nișat care provoacă și uimește prin titlurile pe care le propune decât să intru în logica marketingului și a nesfârșitelor compromisuri pentru publicitate și vânzări. Cam asta e, pe scurt.
  • Observăm, de asemenea, o apropiere de Republica Moldova. Am îndrăzni chiar să spunem că douămii-ismul este mai ușor de cumpărat din librărie de la cele câteva reprezentanțe Cartier din Chișinău, decât ar fi de găsit în România. De unde considerați că provine această reticența a librăriilor, în special a celor de provincie, față de noul curent? (În Tulcea, spre exemplu, nu ați putea cumpăra fără ajutorul Internetului nicio carte de la CEMB).
  • Am tot spus-o în ultimii ani, și continui să cred că lucrurile stau așa: artiştii din Moldova de peste Prut au avut, după căderea Cortinei de Fier, o contribuţie semnificativă la schimbarea peisajului cultural românesc. Fie că vorbim despre muzică, teatru şi film, arte vizuale sau literatură, basarabenii au adus un influx de vitalitate şi de forţă expresivă care a îmbogăţit aceste domenii artistice. Ultimii poeți debutați care vin dinspre Republica Moldova: Anatol Grosu, Ion Buzu, Victor Țvetov, Paula Erizanu, Aura Maru sau Ana Donțu sunt, după mine, garanții pentru această afirmație. Cât despre „reticența” librarilor față de noutăți (în special cele legate de poezie), ea vine pe de o parte din presiunea vânzărilor (librarii consideră în general că literatura română contemporană se vinde cel mai prost din tot ce poate ajunge într-o librărie), iar pe de altă parte din ignoranță – din păcate, librarul este, cu foarte rare excepții, cu totul deprofesionalizat în zilele noastre, a devenit un simplu vânzător de carte – și de aceea se poartă ca atare: dacă ar vinde chiloți sau pătrunjel, tot aia ar fi.
  • Întrucât am atins acest subiect, cum vi se pare că este experiența dumneavoastră de editor? Simțiți că a fi scriitor devine un atu sau un impediment atunci când trebuie să judecați critic un volum?
  • Din punctul meu de vedere, e un atu evident.
  • De ce douămiiismul și de ce nu altceva? Este relativ puțin cunoscut traseul exact al formării acestui curent; drept e că rădăcinile generațiilor anterioare sunt prezente, dar curentul înglobează ceva mai multe elemente. Ce scriitori au avut (și au), în viziunea dumneavoastră, un rol notabil în propagarea acestuia? Care sunt, cu alte cuvinte, „vocile” de urmărit?
  • Așa-zisul „2000-ism” (la notorietatea căruia, trebuie să recunosc, am contribuit și eu) a cuprins autori cu orientări stilistice și poetici foarte diferite. Singurul criteriu de legitimare ar putea fi unul care ține de vârstă – de la Marin Mălaicu-Hondrari la Miruna Vlada, să spunem (între care e o diferență de vârstă de 15 ani), acești scriitori, debutați cu toții după 2000, au fost vârâți sub umbrela unei mișcări foarte pestrițe, prin care au fost acceptați, de voie, de nevoie, de către un establishment osificat și în general ostil noutății. După aceea, fiecare a luat-o pe drumul lui, „insurecția” s-a stins de la sine și fiecare și-a văzut de literatura pe care o avea de scris. Nu-mi place să fac liste cu nume de scriitori, voi spune doar că am mare încredere în câțiva dintre contemporanii mei, fără de care literatura de azi ar fi mult mai săracă: pe lângă cei deja menționați, Radu Vancu, Dumitru Crudu, Svetlana Cârstean, Ștefan Manasia, Dan Coman sau Cosmin Perța sunt autori de prim-plan, iar asta se va vedea tot mai limpede în anii care vin.
  • Încercăm să nu ne lungim și să revenim în aria puțin mai didactică. Cum poate generația actuală de elevi de liceu să se apropie de literatura contemporană și să i se alăture într-o zi în calitate de scriitor? Ce pași esențiali considerați că trebuie urmați în formarea fiecăruia, atât ca cititor, cât și ca scriitor?
  • Din păcate, în cele mai multe cazuri anii de școală strivesc orice dorință sinceră a tinerilor de a gusta poezia (într-un sens mai larg, literatura) în deplină libertate. Când ți se bagă-n cap vreme de doisprezece ani aceleași clișee despre poezia frumoasă și venerabilă, „ce a vrut să spună poetul” și comentarii învățate pe de rost ca să fie mulțumit profesorul sau examinatorul, când termini cu asta e normal să ai idei preconcepute despre poezie. Ea nu poate să fie firească și să nu facă uz de toate simbolurile, abstracțiunile și figurile de stil „clasice” care ți-au fost băgate pe gât atâta vreme. Normal că după aceea te șochează până și „Poemul invectivă” al lui Bogza… Ce să mai vorbim despre un poet care scrie în limbajul comun despre o muscă sau de o scrumieră plină de chiștoace. Dar și dacă înțelegi că, dacă expresia e potrivită, cuvintele la locul lor, imaginile îndeajuns de pregnante și capabile să creeze un transfer de semnificație, musca din poezie nu mai e doar o muscă, poate fi oricare din noi rătăcind absurd prin viață, iar poeta care vorbea despre o scrumieră murdară și plină de chiștoace se referea de fapt la corpul ei și la dilemele pe care le are în raport cu îmbătrânirea și decăderea trupească… Atunci parcă înțelegi (și te ating) altfel lucrurile astea, care, da, ar putea fi scrise de oricine. Dar nu oricine are știința (meșteșugul, de ce m-aș feri de cuvântul ăsta?) de a scrie astfel încât poemele care îi ies să fie credibile, să le resimți în urma lecturii ca pe un pumn în stomac. Meșteșugul se învață prin lectură asiduă, iar pentru un scriitor care e la început de drum, important e să scrie și să arunce, să scrie și să taie, să exerseze, să încerce tot felul de formule, să experimenteze, fiindcă doar în felul ăsta arzi etape și ajungi la o formulă (la un discurs) care e numai al tău.
  • Nu în ultimul rând, v-am ruga să vorbiți despre activitatea dumneavoastră de traducător, știind prea bine că aţi tradus recent un volum al poetei de origine hispanică Adriana Carrasco.
  • Dezmembrați, unicul volum al poetei mexicane Adriana Carrasco, a apărut și a fost lansat la recent încheiatul târg de carte Gaudeamus. Am lucrat la cartea asta din august 2014 până în octombrie 2015, iar transpunerea ei în românește reprezintă una dintre reușitele mele cele mai mari (și mai dragi), atât ca traducător, cât și ca poet.
  • Inevitabil, din moment ce am atins acest punct al poeziei de peste granițe, v-am ruga, în loc de încheiere, să ne explicați succint cum se raportează literatura noastră la cea din afară, mai ales având în vedere curentul douămii-ist.
  • Nu pot să fac aprecieri globale. Vreau să cred că cititorii și poeții de azi sunt atenți la ce se întâmplă și-n alte părți, mai ales într-o lume atât de deschisă cum e cea în care trăim – fiindcă altfel riști să rămâi închis în câteva idei fixe și clișee provinciale, iar asta te împiedică în cele din urmă să evoluezi. Avem șansa unică în istorie a unei comunicări imediate, în timp real, cu restul lumii. Ar fi păcat să o ratăm.

Vă mulțumim pentru atenție și sperăm să găsiți în aceste întrebări pretextul unei scurte și utile analize – pentru ambele părți -, care să constituie la rândul ei motivația necesară unei întregi generații de elevi de a se alătura noului curent literar. Mulțumim încă o dată pentru tot ce înseamnă Casa de editură Max Blecher și eforturile pe care dumneavoastră, alături de alte personalități notabile precum Radu Vancu sau Marius Chivu, le realizați pentru lărgirea orizonturilor culturale. Pe curând, sperăm noi.

Share.

About Author

Avatar photo

« Pentru el vara devenise o uriaşă istorie a literaturii mereu interbelice », zice un vers de-al lui Cărtărescu. Pentru mine, literatura a fost dintotdeauna interbelică fiindcă am perceput-o ca fiind situată la întretăierea a două realităţi, una provocatoare, iar cealalta blândă şi liniştitoare…pentru ca apoi ciclul să se repete, mereu şi mereu, la nesfârşit, ca o pace scurtă, trăită cu intensitate ori cu înfiorare, ca la auzul primelor gloanţe ce vestesc începerea luptei. Pe Bookhub nu voi încerca să realizez, de fapt, cronici de carte, ci voi rescrie, treptat, cronica unei pasiuni.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura