Marian Ilea – „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”

Pe Marian Ilea l-am descoperit anul trecut, grație romanului „Herina”, și abia apoi am aflat că debutul său editorial a avut loc în 1990, cu volumul de povestiri „Desiștea” (Ed. Cartea Românescă). Când am aflat că autorul Herinei a scos o nouă carte, mi-am dorit imediat să o citesc. Sunt convinsă că titlul poate stârni amuzament și curiozitate deopotrivă și totuși, nu el este cel care m-a atras la această carte. Am citit online câteva pagini și am știut că o să-mi placă, pentru că, răsfoind paginile virtuale, am regăsit ceva din atmosfera Herinei. De data asta, am călătorit în Medio Monte – o călătorie livrească, desigur, dar cu atât mai ispititoare și mai plină de satisfacții, călătorie ce m-a dus într-un ținut nu foarte îndepărtat, într-un timp nu foarte precis. Singura certitudine este aceea că, din punct de vedere cronologic, putem plasa acțiunea în anii de existență ai Imperiului Austro-Ungar. Când și cum, greu de spus, oricât am încerca să punem cap la cap elementele presărate pe parcursul celor trei nuvele ce compun acest volum. Nuvele care, în altă ordine de idei, ar putea compune un roman al orașului Medio Monte.

Dar, revenind la timp și la identificarea lui, spuneam că ar fi greu de stabilit o perioadă oarecare în care se desfășoară întâmplările savuros relatate în cele trei texte. Trenul exista, existau și mașini în unele cadre. Deci n-or fi chiar așa vechi cele povestite. Cel puțin unele dintre ele pentru că, pe alocuri, naratorul se întoarce în timp, într-un timp și mai greu de precizat, când s-a întemeiat așezarea de la Medio Monte. La un moment dat, aflăm și cum s-a construit episcopia, pe Câmpul Rogozului, un loc despre care se spunea că, în trecut, fusese hrănit cu oasele păcătoșilor. Pentru ca mai apoi, să aflăm că episcopia are o vechime de două sute de ani. Când să se fi întemeiat, așadar, așezarea de la Medio Monte?

Astfel de întrebări însă se diluează rapid pentru că își pierd sensul pe măsură ce contempli lumea plăsmuită de Marian Ilea. Medio Monte este orașul imaginar în care misterul se așează cu naturalețe pe temelia solidă a realismului. Situat într-o zonă de munte din nordul Imperiului Austro-Ungar și având o populație multietnică – români, unguri, șvabi, evrei – orașul Medio Monte se remarcă prin atmosfera aparent tihnită, desprinsă parcă dintr-un tablou de demult, ceea ce îi conferă o doză consistentă de mister, izvorâtă nu doar din spatele tejghelelor prăvăliilor cochete și nu doar dintre zidurile clădirilor de vază ale orașului – lumini și umbre dansează pe suprafața acestora, strecurându-se pe după ele, înconjurând câte o statuie, pătrunzând în cămăruțe sărăcăcioase și pierzându-se pe cărări în inima muntelui care veghează localitatea.

Volumul cuprinde, după cum spuneam, trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul, care au în comun fundalul, unele personaje, spre exemplu consilierii orășenești, pomeniți mai degrabă pe numele de familie și întotdeauna amintindu-se funcția pe care o dețin (consilierul orășenesc cutare – o repetiție intenționată, ce contribuie, în felul ei, la crearea unei atmosfere oficiale, în care primează interesul pentru buna-cuviință și pentru desfășurarea regulamentară a tuturor chestiunilor; de altfel, dorința de a imprima acest caracter se reflectă și în desfășurarea ședințelor acestui consiliu, precum și în redactarea documentelor oficiale), sau Vacek, șeful poliției din Medio Monte. Nu sunt sigură însă dacă nu este vorba cumva doar de o repetare a numelor, fără a exista în fapt o identitate între personajele ce apar în două sau trei dintre texte, pentru că, spre exemplu, în Gravimetrul, un oarecare Jean Rabol apare menționat și ca recepționer al Hotelului Înstăriților (un loc a cărui natură rămâne ambiguă, pentru că, la un moment dat, am avut senzația că ar fi un spațiu de trecere de la viață la moarte), dar și ca unul dintre cei ce au pus umărul la întemeierea orașului, alături de Gerard Lissabona Întâiul.

De pe banca de marmură se vedea capela morților. Rotunjită ca o moschee.

„Acolo e casa noastră provizorie, Paul, și aici e locuința noastră veșnică”, zice Frederica Eva Mittemberg.

Dacă n-ar fi fost imaginea sexului etern blegit și a testiculelor lunecând în voia cârpei umede, Frederica Eva Mittenberg s-ar fi gândit cu plăcere că se va așeza de-a dreapta lui Iosif MIttenberg și că vor locui din nou împreună. Cum să-și doarmă somnul de veci lângă un ins care se lăudase, vreme de patruzeci de ani, cu propria-i virilitate. (pag. 31)

Avem de-a face și cu niște grăsane, dar prezența lor, chiar și atunci când lasă deschisă ușa băii, nu acaparează acțiunea într-atât încât să justifice menționarea lor în titlu, astfel că înclin să cred că acest titlu provocator are menirea de a atrage atenția asupra cărții care, citită în profunzime, se dovedește a fi departe de superificialitate și comercial. O carte pe gustul meu, plină de ascunzișuri, de subtilități, care spune mai mult decât lasă să răzbată la o lectură rapidă și pe care trebuie să o citești pe îndelete, savurând frazele, vizualizând imaginile, pătrunzând în atmosfera magică în care vei descoperi, împachetate cu dichis, moravuri de ieri și de azi ale lumii care doar aparent se schimbă. E o plăcere să călătorești în teritoriul creat de Marian Ilea, încercând să descoperi tainele personajelor, care nu-s chiar acelea pe care le-ai gândi la o primă vedere. Ambiguitatea, ocolirea obstacolelor rigide ale tiparelor literare, cufundarea într-un timp indescifrabil, poate paralel cu acela pe care îl folosim noi – iată câteva dintre motivele pentru care această carte mi s-a părut extraordinară. Medio Monte este un loc fascinant și straniu, dar stranietatea asta nu este una desăvârșit întunecată sau morbidă, ci una în nuanțe sepia.

Mă pierd în amănunte, printre imagini savuroase ce mi se perindă prin fața ochilor, încercând să extrag ce este important de reținut despre această carte. Și îmi dau seama că, dincolo de ideile ce s-ar putea desprinde ori de un rezumat mai mult sau mai puțin satisfăcător al epicului, plăcerea lecturii este ceea ce mi-a rămas puternic întipărită în minte, aidoma spațiului literar în care am pătruns și pe care l-am perceput cât se poate de viu, plin de culoare și de vitalitate. M-am delectat cu frânturi din viața unor personaje pline de substanță, bine conturate și complexe. Căci naratorul nu se mulțumește a privi din exterior și a relata curgerea învolburată a evenimentelor – uneori deschide portița câte unui suflet și scoate de acolo o parte din bulgărele trăirilor care îl animă. Pasiuni irezistibile, dorințe pătimașe, conștiințe ce palpită în ritmul îngăduitor al vieții.

„Eh, Grüntag, era o vreme când cafeaua ta era mai mare decât pălinca unuia ca Hakky. Trădarea e cel mai scârbos lucru care i se poate întâmpla unui inspector-șef de poliție.. Diavolul e mare meșter în a strica, domnule Grüntag, din semințele lui a apărut trădarea, cea mai puturoasă floare care crește în grădină. Când prinzi a o gusta, nu mai bagi în seamă că îți slăbesc părțile din lontru, că ți se întunecă mintea și-ți aduce prea multe beteșuguri.” (pag. 149)

Demersul lui Marian Ilea de a crea un astfel de spațiu precum cel din Medio Monte mi se pare curajos și binevenit, și, din punct de vedere al cititorului, de-a dreptul încântător. Deja pot spune că am așezat acest loc pe harta mea imaginară – o hartă pe care se află locurile în care evadez cu plăcere prin intermediul lecturii – și că, din când în când, atunci când voi simți nevoia, voi poposi în Medio Monte, așa cum merg uneori în Herina pentru a gusta niște zaharicale și a bea o bere rece sau o oranjadă, după cum mi-e pofta.

Editura: Cartea Românească