O incursiune în Herina lui Marian Ilea

După câteva ciorne abandonate, bag de seamă că nu-mi va fi ușor să pun în cuvinte impresiile pe care mi le-a lăsat “Herina” plăsmuită de Marian Ilea – un scurt roman de care m-am simțit atrasă la prima răsfoire, fără să am vreun indiciu în privința sa, fiind proaspăt apărut pe rafturile librăriei în care mă aflam. Și intuiția aceea, care mi-a pus în mâini atâtea cărți minunate de-a lungul timpului, nu s-a dezmințit nici de data aceasta. Am trecut cu ușurință peste micile lipsuri în plan stilistic de la începutul cărții – potențialul uriaș al subiectului mi s-a înfățișat încă de atunci și parcă simțeam nevoia unor broderii mai sofisticate în curgerea frazelor. Atmosfera pe care o bănuiam pulsând dedesubtul cuvintelor mă făcea să îmi doresc mai mult, poate alte formulări, nu stiu exact ce anume așteptam pentru ca ansamblul să îmi pară perfect. Dar am mers mai departe încrezătoare și m-am lăsat învăluită de feluritele eresuri ce sădesc spaimă în sufletele locuitorilor Herinei și mai cu seamă m-am cufundat în tihna duminicală de provincie ce planează asupra acestei așezări de munte, care mi-a amintit cumva de Vatra Dornei (deşi am fost acolo o singură dată, am rămas cu o impresie puternică).

Tăcerea poate fi auzită în timp ce șezi liniștit pe terasa berăriei, savurând o halbă cu bere rece, adevărată, preparată după o rețetă specială, ori atunci când te răcorești cu un pahar de oranjadă într-una din dichisitele cofetării emblematice pentru micul oraș. Te pierzi între atâtea rețete încântătoare de dulciuri care te fac să îți plouă în gură închipuindu-ți-le. În Herina, farmecele încă au putere, dar nu-ți dai seama prea bine dacă e mâna unei forțe oculte sau dacă nu cumva locul în sine este cel care vrăjeşte totul. Chiar dacă Herina nu poate fi găsită pe hartă, undeva la nord de granița României, așa cum am avea tendința să o căutăm, urmând reperele geografice din carte, ea este vie, plină de arome și de mister. În măruntaiele sale se petrece ceva nedeslușit, vag sugerat, dar puternic resimțit. Și cum eu mă dau în vânt după astfel de senzații, caracteristice realismului magic, este limpede că m-am lăsat lesne cucerită de atmosfera Herinei, căutând acel ceva fără să îmi doresc neapărat să îl descopăr, doar de dragul căutării.

“Donika și Dimka legau zahărul cu zeamă de fructe și cu semințe, frecau amestecul până ieșea pasta de înveliș de bomboane fondante. Botezaseră amestecul acela șerbet și-l dregeau cu alte zemuri din petale de trandafir sau violete de munte, strivite.” (pag. 83)

«Despre baba Herbila am mai auzit că a pus blide întoarse în colțurile casei, la o altă ruscă de aici din munte. A mai agățat o găină neagră la țâțâna ușii ca să-i aducă bărbatul dintr-un război. Numai că omul murise deja și el a venit din moarte pe sus, până la rusca lui, a intrat în casă și i-a zis nevestei: “Hai cu mine, femeie.”» (pag. 46)

Intensitatea epică are o creștere progresivă; pe măsură ce înaintezi, simți cum misterul se adâncește, cum întrebările se întrupează, iar vraja devine din ce în ce mai perceptibilă. Timpul și vocile naratoare se amestecă, dar coerența nici nu este necesară, un fir drept pe care s-ar înșira, ordonate, mărgelele, ar estompa farmecul poveștii. Si acest amestec face parte din vrajă. Ultimul capitol, cel în care speri că vei găsi ceva mai multe repere sau explicații, aruncă și mai multă umbră peste idilicul tablou conturat anterior. Aș putea chiar identifica punctul culminant în ultimul paragraf sau în ultimele pagini, care oferă o cheie cu care poți încuia, dar nu și descuia.

Editura Cartea Românească;
Anul apariției: 2016;
Nr. de pagini: 160;
ISBN: 978-973-23-3143-9.