„Interior zero” de Lavinia Branişte

Câte ceva despre nostalgia peşterii primordiale, a şantierului de la crearea paradisului, omului de după om

Personaj central, narator: Cristina. Secretară şi traducătoare la o firmă de construcţii din Bucureşti, condusă de o familie (mai exact de Liliana, soţul, Traian, fiind genul de executant), coordonată, la rândul ei, pe ici şi acolo, de nişte spanioli. Care apar şi ei, sunt frumoşi, bine îmbrăcaţi, ca în nişte reclame la haine, dar nu contează prea mult. Cel puţin aparent. În economia cărţii.

Cartea care arată ca eroina: foarte uşor peste treizeci de ani, viaţa sentimentală: un dezastru! Nu, nu arată precum eroina! La altceva m-am gândit! Cartea este foarte bine scrisă. Cartea descrie naturalist, ei, da, bine, clasic flaubertian ori zolist, dar ştiind cu ce se mănâncă şi se bea la un Electric Castle, viaţa Cristinei, cu mama plecată la muncă în Spania, fără ajutorul ei financiar, fata neavând cum să se descurce decent! De aici şi sugestia că am fi o ţară de Oliveri Trwişti, de la un bal mascat de Crăciun, parcă! Dar mama o iubeşte, este viaţa ei, scenele de tandreţe dintre părinte şi copil sunt emoţionante, poate contează cel mai mult, poate de aceea şi alege Lavinia Branişte ca romanul să se termine astfel:

„Abia aştept Crăciunul, să vină mama acasă. Uneori, când dormim amândouă în camera noastră de la Brăila, am impresia că nu mai respiră şi atunci îmi ţin şi eu respiraţia ca să fie linişte completă şi să pot auzi. Şi asta e iubirea, e liniştea asta în care-ţi ţii respiraţia, uşor îngrozit, ca să auzi dacă îngerul tău păzitor mai e acolo.” (p.259)

Mai sunt vreo două-trei încercări de a defini discret iubirea (romanul este şi o fugă, de plan secund, totuşi, supravieţuirea – adică păstrarea locului de muncă, până la un punct, contând parcă mai mult!, o fugă după iubire, tandreţe, confirmări ale sentimentelor, deşi arta pare a fi aceea a „blocării gesturilor afective”, sic!): „…cred că iubirea trebuie să-ţi amorţească creierul.” Sau să dai check-in pentru cineva. (p.187 şi mai în faţă un pic!)

Sau, după cum spune prietena Cristinei, Otilia, care se va încurca cu un peruan, după o legătură mai lungă cu un Coco: „dragostea e o făcătură culturală şi (…) omenirea va dispărea ca specie înainte de a găsi o cale de a se salva de pe pământ.” (p.17) Şi la pagina 155 (dacă mai sunt, vă mai las şi pe dumneavoastră să găsiţi!): „Restul drumului ne ţinem de mână şi-mi duce el rucsacul. Îmi povesteşte verzi şi uscate despre colegii lui, apoi, într-un luminiş, vedem un planor şi el îmi explică cum funcţionează planoarele.

Asta ar putea să fie iubire, mă gândesc. Lui să-i placă să-mi explice cum funcţionează lucrurile, iar mie să-mi placă să-l ascult. În lumea mea strâmbă şi plină de lipsuri, asta ar fi suficient ca să construiască iubire.”

O fi! El este, aici, Mihai (în carte mai este o legătură amoroasă de vreo trei săptămâni cu o… „creatură a infernului” – de fapt un alt bărbat, nu spun chiar totul!, spre final mai apare şi un Tudor), în fragmentul de mai sus se întâlnesc la Braşov (geografia cărţii e bogată: avem şi Turcia, şi Spania, eternul Bucureşti, cu tot cu Berceni, dar şi Controlul, clubul, Brăila, Mizil,Bonţida ş.a.), Mihai îi poate provoca o astfel de reacţie, când îi trimite un mesaj de „unde esti” pe telefon: „Începe să-mi bată inima. Îmi bate ca la îndrăgosteală, dar ştiu că e frică. Şi că s-ar putea să iasă şi că s-ar putea să nu iasă. Lupta cu mine să nu fug. Automutilarea emoţională pe repeat.”

Desigur, este posibil ca o iubire să se construiască. Dar fără existenţa fundamentului, care este un mister, cine ştie… Poate nu întâmplător apare în carte şi o biblie ruptă la cotor (p.243)! Dar să nu cădem în nici cel mai mic semn de misticism!

O.K. Fundalul este acela al unei chemări a iubirii, care poate veni din „înăuntrul de carne” (p.84), dar acest fundal face parte dintr-un „peisaj” dezolant, de tranziţie, veşnică tranziţie, unde atâţia tineri sunt sacrificaţi („Şi acum sunt la o anume firmă AGS – nota a.g.s.: nu este firma mea!- , păzesc telefonul şi uşa şi mă consolez că mi se dă pentru asta mai mult decât aş putea scoate din cultură. Nu c-aş fi fost eu o elevă care promite, dar parcă la 25 încă mai puteam să mai zvâcnesc un pic, eram găina fără cap care se zbate lângă buturugă, acum nici nu mă mai zbat.”), unde sunt „noroaie” şi „nebuni” (chiar şi din aceia la care se referă un personaj din „Ultimul metrou”!), normalitatea se străduieşte să supravieţuiască şi ea, dacă nu să învingă, bolile vin şi ele, dar şi copiii, avem şi un episod de la un botez, avem pomeni, operaţii, bine, doar una medicală, „muci de creier şi umilinţă”, o schiţă de personaj care „suge la politic” (este şi o subtilă critică a vremurilor noastre, nu insistăm!, a poporului nostru, inserându-se şi câteva aluzii istorice, când se vizitează penitenciarele Jilava şi Piteşti), dar mai ales „fantomele evoluţiei şi tainele creierului uman”.

Poate am fost oarecum nedrept mai sus! Poate unii nu mai gustă Flaubert şi Zola! Căutând altceva ca sugestie, ne putem gândi şi la un „Trainspotting”, mult mai în surdină, ca să mă exprim aşa, feminin, nu neapărat feminist, deoarece Cristina, comparativ cu prietena Otilia sau, mai ales cu „patroana” Liliana – probabil cel mai complet portret, în afara celui al Cristinei, este acela al Lilianei, cu istericalele sale de şefă aproape paranoică, este blândă sau, în fine, nu găsesc termenul potrivit… Desigur, sunt peste 25 de personaje, unele cu adevărat memorabile, printre care amanţii Cristinei, femeia de serviciu, Ursu (proprietarul garsonierei unde stă cu chirie de la un moment dat Cristina!), Colonelul (care nu se arată, este ca o fantomă a Securităţii, care mai bântuie şi acum societatea noastră!) şi, of course, Liliana!

Mi-a plăcut mult expresia „ce trebuie făcut”, care va duce la un important moment, răsturnând oarecum perspectiva şi grăbind falsul deznodământ…

Cert este că „personajul Cristinei” este de o fragilitate şi de o sensibilitate care nu o vor împiedica, totuşi, să ajungă la o anumită insensibilizare, furie, mânie…

De la „Dacă aş putea să trăiesc pe fundul oceanului, în beznă eternă, ca un animal din acela oribil de care şi bătut joc evoluţia… Să n-aud păreri de la nimeni”, la hotărârea de a o rupe cu cei care nu şi-au făcut o datorie din a trata oamenii ca scop, iar nu ca mijloc (of, tu, Kant, când vei veni în Berceni! Cristina se plânge de toxicitatea de la firmă, la figurat, se vorbeşte şi de „toată ciuma din oameni”, undeva un amant este văzut ca „un râu de toxine care circulă prin mine”), chiar dacă mai crezi (auto-ironic) că „tot mai bine era în peşteră” (Otilia îi spune la telefon, plecată fiind cu munca în Budapesta: „Păi, şi acum nu eşti tot în peşteră?”, ceea ce urmează este savuros, totuşi, chiar dacă se termină cu un „omul peşterii era cu diavolul.”), pregătindu-te să citeşti „Vieţile secrete ale creierului”, „Sinele”, „Tunelul Eului”, „Cine sunt eu?” şi „Mintea ca întâmplare”, toate acestea arată că Evoluţia, în pofida relativismului ei, chiar există…

Bref, este o carte inteligentă despre tinereţe, o anume tinereţe, unde picătura de frumuseţe a vieţilor (noastre, şi ale noastre) este identificată, prinsă, atât cât este, nu este lăsată să se ducă pe apa sâmbetelor, către acel viitor despre care nu este romanul Laviniei, dar care este şi el amintit, doar există în vocabular, un „viitor strălucit”, „un loc în care mi-aş dori să fiu”, după cum i-a tot repetat mama în copilărie (p.47). De altfel, cartea este dedicată „mamei”, poate sunt şi ceva inserturi auto-biografice, (Lavinia Branişte este născută în Brăila)!

O frumuseţe cât iubirile de mai sus, cât frumusețea muncii atât de cântată în vremurile parcă abia trecute (acum muzele cântă mai ales vacanţele şi timpul liber!), ironic sugerată şi de omuleţii de pe copertă, care sunt pe un şantier (la începutul cărţii este o vizită pe şantier!), ba chiar şi de moto-ul luat de pe un mesaj primit pe facebook în octombrie 2014:

„nu-s zelos numai ca fac parte dintr-o echipa de workers machine si nu pot face discordanta, asa ca am slabit 8 kg pana acum. ce ciudat imi simt scheletul, cred ca am cutia toracica prea mare, naiba stie. in 2 noiembrie ajung in ro. oare sa nu intelegem noi viata, lavi?”

Între munca pe care o prestăm parcă nu pentru evoluţia noastră, ci doar pentru supravieţuire, şi iubirea paradisiacă, cât se poate de perfectă, Lavinia Branişte oferă o mărturie la un alt proces al maimuţelor! Oare munca poate fi o crimă pasională sau iubirea poate fi o muncă criminală?

Editura: Polirom