„Marea, marea” – Iris Murdoch

Marea, marea (distins cu Man Booker Prize în 1978), probabil cel mai cunoscut roman al scriitoarei de origine irlandeză Iris Murdoch, se dezvăluie fără amăgire încă de la primul contact: tabloul livresc monumental creat de romancieră (comparabil cu pânzele lui Winslow Homer sau Odilon Redon) presupune ca, reflectată pe fundalul valurilor, să se destrame, într-un spasm dureros necontenit, silueta vremelnică a omului. Marea, marea este prilejul de a elogia natura; de a descrie un sătuc tihnit, britanic fără concesie; dar și de a deșira firul tumultuos al poveștii lui Charles Arrowby, renumit regizor, actor și dramaturg, în urma deciziei acestuia de a renunța (definitiv, speră el), la lumea nebună a teatrului, pentru a se retrage într-o vilă pe coasta măturată de furtuni a sătucului amintit mai sus.

Această schimbare coincide, evident, și cu tranzacția haosului, a coridoarelor împânzite de fotografi, a iubirilor de o noapte, a „steluțelor” efemere, pentru un stil de viață totalmente deconectat, solitar, dar îmbietor introspecției și necesității firești de explicitare a propriilor alegeri și, într-un final, de autocunoaștere. De la sentimentul autenticității nu se abdică în niciun moment, nici măcar atunci când acțiunea pare să o ia razna: în prima parte a romanului, Charles încearcă întocmirea unui pseudojurnal cu tentă biografică care să îmbine senzațiile sale cotidiene (descrise cu minuție și ironie critică – naratorul e, spre exemplu, un gurmand redutabil) cu fantomele și himerele trecutului, acum readuse în prim-plan:

„Cît de vulgar, cît de crud era totul; îmi savurez cu lăcomie impresiile, acum cînd, în sfîrșit, m-am desprins de toate, acum cînd pot să zac la soare și să privesc marea calmă, odihnită. Cîtă solitudine după atîta vacarm, după toată zarva aceea stridentă.”

Totuși, calmul nu e decât părelnic, fie pentru că anunță furtuna ce e pe cale să se dezlănțuie, fie pentru că, în comparație cu marea care fierbe în adâncuri, nimic – nimic care să aparțină omului, în orice caz – nu pare a rezista. Introspecția aduce cu sine la suprafață și un alai de iubiri, multe lipsite de relevanță, altele formatoare, unele care au macerat destinul personajului, altele care n-au putut lăsa urme, așa cum îi stă bine unui pion central al scenei culturale britanice, descrisă aici în plin avânt. Aproape nicio femeie nu este trecută cu vederea, fiecăreia i se alocă spațiul necesar de desfășurare; câteva starlete chiar interferează în carne și oase cu istoria din prezent a protagonistului, fie pentru a-i implora dragostea, fie pentru un ultim rechizitoriu, înainte de prăbușirea finală. Dintre idile, două persistă pe retină: prima – legătură de tinerețe -, singura iubire adevărată, sinceră, după spusele naratorului (nu-i așa, On n’aime qu’une fois, la première); cea de-a doua, o mare poveste de dragoste, care a avut, pe lângă rolul educativ, și unul terapeutic, cu o femeie mai în vârstă, suprapunându-se cu relansarea vieții lui Arrowby. Despre a doua sa relație amoroasă, Charles alege să păstreze tăcerea și, până aproape de final, nu se dezice; în fapt, acest con de umbră refuză lectorului sentimentul căldicel al siguranței, al sațietății – mai rămâne ceva de povestit, de elucidat, faptul nu ajunge să fie descoperit totalmente nici în final, doar anumite fațete ale sale se reliefează print-o scenă justificatoare: cea a morții acestei iubite, care aruncă o lumină blândă asupra întregului roman.

Prima dragoste este, totuși, detaliată din plin. Ghinionul (sau șansa) face ca, după o despărțire fulgerătoare, după o viață petrecută lângă amintirea sfâșietoare a fetei, Hartley (căci acesta este numele ei) să se arate la față în satul în care s-a stabilit Arrowby, odată cu o serie întreagă de senzații îndelung reprimate. Viața ei s-a schimbat, cufundată în destinul comun al căsniciei nefericite, dar nedestrămate: e căsătorită, are chiar și un copil (adoptat), cursul anilor săi a fost cât se poate de previzibil. Pentru Charles, șocul este vizibil; atracția pentru Hartley, chiar dacă amândoi se află la poarta senectuții, nu s-a stins. Așadar, decide să ticluiască un plan pentru a o recâștiga, convins fiind de reciprocitatea sentimentelor. Iar planul se va complica într-o alăturare confuză de personaje, de destine care se ciocnesc iremediabil, într-o încrengătură de povești și pasiuni care, totuși, prin măiestria autoarei, își păstrează coerența și suflul îmbibat de suspans.

Acțiunea va curge de la sine. Importantă rămâne (și cu siguranță că asta vor reține, în primul rând, cititorii) atmosfera în care este plasată această poveste încurcată. Fundalul valurilor care se izbesc de stânci, al satului izolat, al vremii britanice, al unei Londre parcă încorsetate, îmblânzite, acolo unde spiritul nu se mai poate desfăta liber.

„Cerul avea iarăși cu totul altă față, nu mai era întunecat, ci luminos, auriu, aurit cu praf de aur, ca și cum îndărătul stelelor pe care le văzusem înainte se ridicaseră o serie de cortine, o cortină după alta, și acum priveam în vastul interior al însuși universului, de parcă universul își întorcea încet căptușeala pe dos. Stele dincolo de stele și stele dincolo de stele dincolo de stele, pînă cînd nu le mai despărțea nimic, nimic nu mai era îndărătul lor, decît o pulbere aurie de stele, și nici un spațiu, nici o lumină, nimic decît stele.”

Spuneam că autenticitatea își face simțită prezența și atunci când Charles, prins în vâltoarea evenimentelor (pe care le consemnează cu îndârjire), constată că scrierea sa confesivă s-a transformat într-un veritabil roman. Epilogul de după liniștirea apelor surprinde reîntoarcerea la forma scrierii originale, epurată de epic și irizată de nostalgie, regrete, aspirații, căci trebuie spus ca Charles luptă împotriva aparențelor și a vârstei:

„Și, în timp ce o priveam, îmi spuneam cu un aer împăcat: «Ce minunat e că sîntem amîndoi atît de tineri și avem întreaga viață înaintea noastră! Cum pot oamenii bătrîni să fie fericiți? Noi sîntem tineri și știm că sîntem tineri, în timp ce majoritatea tinerilor nu sînt conștienți de acest lucru. » […] Eu stăteam locului, continuînd să gîndesc cît e de minunat că sînt tînăr: avusesem un vis rău în care crezusem că sînt bătrîn.”

În spatele fiecărei cugetări a lui Charles se află o profundă înțelegere a lumii și a fenomenelor sale, o viziune ghidată de experiență, intransigența față de frivolitate și nesemnificativ (după o viață absorbită de frivol), propensiunea către senzația pură, candidă, dorința de a fi fericit. E drept, în final, lucrurile parcă revin la normal, ca apele care se retrag în urma ploilor. Charles se reîntoarce la întâlnirile sale cu personaje din lumea teatrului, la preferințele patent exprimate pentru anumite feluri de mâncare, și încearcă să dea uitării recentele evenimente (care includ și apariția – și dispariția – lui James, vărul protagonistului, de care menționez pentru că mi-a părut cel mai virtuoz construit personaj, cel care ascunde înlăuntrul său enigme adânci).

Până la urmă, o a doua descriere a cerului nocturn (similară cu prima, dar ulterioară ei) relevă surprinzătoarea analogie cu confesiunea lui Charles:

„Și departe, departe, în acest ocean de aur, stele se desprindeau în tăcere și cădeau și-și împlineau destinul, printre miliardele și miliardele de luminițe aurii care licăreau. Și, cortină după cortină de voal se ridica, iar eu vedeam stele dincolo de stele dincolo de stele ca în magicul Odeon al tinereții mele. Și mai vedeam vastul, catifelatul interior al universului, care-și întorcea încet și dulce înăuntrul în afară.”

Absoluta dezgolire a eului, asta simbolizează și scriitura lui Charles. Posibilitatea de a (se) rescrie. De a se înțelege. În definitiv, faptul că nu am inclus niciun citat despre mare în articol nu poate părea nici măcar paradoxal: în romanul lui Iris Murdoch, marea este omniprezentă (iar asta e suficient). Și îi legitimează întreg conținutul prin valurile sale, prin reflexia razelor sau a lunii pe suprafața-i netedă, ca un martor nevăzut, discret și totodată iscoditor.

Editura: Polirom