Wolfgang, înainte de toate, este victimă. O victimă a unor relații imperfecte din familia de origine. Povestea acestora este relatată, pe rând, de către fantoma tatălui și mama lui Wolfgang. Îți rămâne pe retină cuvântul frică, scris de nenumărate ori, într-un ritm obsesivo-compulsiv pe pereții unei cuști, căci da, mai toate obiectele din scenă tind să capete rolul de cușcă – locul unde frica este la ea acasă – cel puțin o dată de-a lungul întregului spectacol.
Cum să faci să încapă un întreg univers dominat de o frică ancestrală într-o scenă de teatru, destul de redusă ca dimensiuni? Iei obiecte funcționale și le dai, rând pe rând, altă menire: vitrina frigorică se transformă în sicriu cu capac de sticlă, frigiderul devine loc de ascuns când n-ai chef să fii văzut/prins, alte două sau trei cutii devin când grădină cu flori, când curtea casei, când cine mai știe ce alt spațiu din universul casnic al unei familii aparent obișnuite. Familia Fabianei. Dar, când începi să le urmărești comportamentele, îți dai seama că e o familie disfuncțională, în care mama e alcoolică cu state vechi, iar tatăl depășit de situație (eufemistic vorbind). Rezidă aici unul din motivele pentru care Fabiana ajunge victimă sigură. Radu Afrim lasă decorul și costumele să vorbească, accentul căzând pe scenografie, tocmai ca să nu aglomereze narativ foarte mult scenele care premerg răpirea Fabianei și închiderea acesteia în subsolul casei. Este subtil Afrim aici, căci redă atmosfera prin intermediul culorii și al corporalității obiectelor, introducând în felul acesta în scenă premisele tragediei. Se întâmplă să auzi de foarte multe ori întrebarea în legătură cu apariția unei asemenea orori: cum de a devenit posibilă. Și obții pe post de răspuns doar strângeri de umeri și mirări fără sfârșit. De aceea Afrim vrea să ne arate că, de fapt, indiciile existau, numai că nu li s-au dat atenția cuvenită. Pentru construcția acestui univers a avut în Romulus Boicu și Erika Márton doi parteneri de excepție, căci nu există fracturi/fisuri în interiorul acestui univers care se cheamă Wolfgang.
Ne trezim cu Fabiana răpită și închisă în subsolul/pivnița casei, în ceva ce aduce cu un Trabant. Și de aici încolo accentul cade exclusiv pe relația dintre cei doi, temporar intrând în scenă membrii familiilor acestora, dar doar pentru a ne aduce lămuriri, ca să putem înțelege mai bine resorturile care l-au împins pe Wolfgang să săvârșească o asemenea oroare. Momentul cu toți îmbrăcați în negru și invadând scena este unul din momentele-cheie ale spectacolului și construit impecabil de Radu Afrim. Acolo se vede foarte bine cât de în detaliu a lucrat cu fiecare actor în parte, atât pentru construcția rolului în sine, cât și pentru construirea relațiilor dintre personaje. Descompunerea Sindromului Stockholm din interior, ca și cum ai privi dinăuntrul Fabianei înspre ceilalți, asta realizează Afrim de-a lungul celor două ore și jumătate de spectacol. Și o face punând accentul exact pe ce trebuie: cum devine posibilă relația afectivă dintre victimă și agresor. Când și ce se întâmplă concret, de-a lungul timpului, între cei doi? Afrim este foarte inspirat atunci când fixează foarte bine acel moment, îl delimitează foarte clar de cele trecute, dar și de cele care urmează, apelând pentru asta inclusiv la efectele sonore: momentul în care Fabiana uită cum arată părinții ei. Ei bine, de aici încolo începe să se construiasă atașamentul ei pentru agresor. Avem nevoie de aceste relații afective, ele ne definesc și ne amprentează modul de relaționare. De aceea, unii dintre noi au relații armonioase cu cei din jur, iar alții nu reușesc nicicum în acest sens. Radu Afrim insistă pe acest aspect: oamenii sunt ființe posesoare de sentimente, deci capabile de relații afective. Și tot universul scenic pare să graviteze din acel moment doar în jurul Fabianei și a lui Wolfgang. Ai impresia că se reduc dimensiunile scenei (efect obținut din jocurile de lumini) și o vezi pe Fabiana crescând sub ochii tăi, trezindu-te că te întrebi cum de-a devenit posibilă minunea. Impresia mea este că altfel Radu Afrim nu prea avea cum să ne arate trecerea anilor. Scena cu spălarea Fabianei de către Wolfgang este un alt moment-cheie, căci acolo devin vizibile toate mecanismele de apărare (Wolfgang se apără de fantomele trecutului, Fabiana încearcă să se protejeze de furia lui) ale celor doi, dar și spaima Fabianei capătă formă și culoare. Ba chiar și disperarea sau mai știu eu ce al sentiment puternic. Tandemul Cătălina Bălălău – Florin Hriţcu este unul de mare forță, cei doi reușind să se iubească și să se urască reciproc cu o intensitate rar întâlnită, dar impusă de text.
Un Radu Afrim sensibil de crud, iertată-mi fie licența. Căci nu găsesc o sintagmă mai potrivită pentru ce-a făcut regizorul în acest spectacol. Și-a pus la bătaie toată capacitatea de introspecție pe care o posedă, reușind să intre în mintea lui Wolfgang și să vadă lumea prin ochii acestuia. După care a ieșit în lumea cea mare și a început să-l așeze pe Wolfgang într-un spațiu social foarte concret și veridic, deopotrivă.
Este de neratat Wolfgang, fie că-l iubiți pe Radu Afrim, fie că nu. Căci ce face el aici nu prea mai regăsiți în alte spectacole, până și pentru el acst spectacol este ușor atipic. Dacă nu l-ați văzut până acum, aveți șansa să-l vedeți în FNT 2018 (spectacolul face parte din selecția oficială a acestui festival pentru anul 2018).
Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”
Wolfgang (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț)
de Yannis Mavritsakis
Traducerea: Doru Mareș
Adaptarea / Dramatizarea: Radu Afrim
Regia: Radu Afrim
Scenografia (décor și costume): Romulus Boicu și Erika Márton
Univers sonor: Radu Afrim
Asistent de regie: Rareş Moldoveanu
Fotografii: Mihaela Jipa
Distribuție:
Fabiana – CĂTĂLINA BĂLĂLĂU
Wolfgang – FLORIN HRIŢCU
Fantoma tatălui – ANDREI MERCHEA-ZAPOTOŢKI
Vecinul – MIRCEA POSTELNICU
Mama lui Wolfgang –LOREDANA GRIGORIU
Prietenul lui Wolfgang – EMANUEL BECHERU
Femeia – CRISTINA MIHĂILESCU
Bijutierul – VALENTIN FLOREA
Mama Fabianei – SABINA BRÂNDUŞE
