Budism & neuroștiință. „O minte profundă” de Dalai Lama vs. „Creierul” de David Eagleman.

Probabil că nu există religie mai căutată astăzi decât budismul. Nu am în față neapărat statistici, dar vorbesc de ceea ce văd împrejur. Și, cu siguranță, nu există religie mai lăudată de oamenii de știință. Ba chiar budismul e dat drept exemplu al cooperării dintre știință și religie. Primatologul Frans de Wall își începe cartea Bonobo și ateul cu relatarea unui dialog extraordinar cu Dalai Lama. Însă… cam puțini știu ce este, în fapt, budismul. În mare parte, ceea ce știu cei care îl aplaudă fără să îl cunoască are destul de puțin de-a face cu esența budismului. Tocmai aceasta este motivația prelegerii de la New York a lui Dalai Lama care a stat la baza cărții O minte profundă: veniți înspre budism indiferent de religie, suntem deschiși, dar trebuie să știți ce înseamnă.

De partea cealaltă, cartea Creierul de David Eagleman, e, la fel, o carte de popularizare a științei, scrisă excelent, scriitorul folosind un limbaj ușor accesibil. Ea a stat la baza unui documentar cu același nume făcut pentru BBC. Cine o va citi va fi la curent cu toate cercetările la zi în domeniu și va avea, grație ultimului capitol, o perspectivă asupra direcției înspre care ne îndreptăm. Am citit cele două cărți una după alta, începând cu cea a lui Eagleman. Iar surpriza mea a fost să constat că există foarte multe locuri de intersecție între budism, așa cum îl descrie Dalai Lama, și cercetările din domeniul neuroștiinței, așa cum se desprind ele din cartea lui Eagleman. Prezentarea de față se va rezuma la cele două cărți. Despre relația dintre budism și știință s-a scris în mod copios. Îmi declin expertiza în ambele domenii, însă doresc să vă stârnesc curiozitatea prin sublinierea câtorva puncte comune.

Există suflet?

Puțini dintre cei care vorbesc în mod cotidian despre budism știu că la baza budismului stă negarea ideii că există un suflet autonom, etern. Mulți chiar spun: budismul crede în reîncarnare, deci există suflet! Greșit. Ca și știința de azi, care nu poate pune în vedere existența unui suflet separat de trup și de minte, budismul spune exact același lucru. Conform lui Dalai Lama, existența sufletului este primul lucru care trebuie negat și de aici trebuie să înceapă totul. Ceea ce se transmite între diversele reîncarnări în lumea suferinței care formează lanțul Samsarei nu este un suflet etern, ci este conștiința, posibilitatea de cunoaștere pură. Există un sine, la fel cum și pentru psihologi există, dar nu este separat de părțile componente. Sinele este dat de alăturarea dintre trup și minte. Așa cum explică Dalai Lama, budismul este în acord cu psihologia și cu neuroștiința actuală.

Aici și acum.

Grosier spus, ceea ce își propune budismul e să reducă suferința. Să întrerupă ciclul Samsarei și să atingă starea de Nirvana. Apoi să ajute orice ființă vie să își reducă suferința, să atingă iluminarea. Totul trebuie să se întâmple aici și acum. Un deziderat comun cu știința actuală. Nu există o altă lume pentru budism, la fel cum nu există o altă lume nici pentru știința actuală. Și nici Dumnezeu. Nu e nevoie de un zeu ca să miște lucrurile în budism. Lumea descrisă de ei e o lume de cauze și efecte, exact ca în știința actuală.

Cine sunt eu?

În ambele cărți sunt câteva gânduri foarte interesante despre identitate. David Eagleman ne descrie un creier în permanentă reconfigurare de-a lungul vieții. La vârsta de doi ani se fac cele mai multe legături neuronale, urmând ca, de-a lungul vieții, mai bine de jumătate să se piardă, dar să se întărească cele rămase, conturând, astfel, personalitatea. Dar cine sunt eu dacă creierul își schimbă permanent configurația? Inclusiv forma fizică se schimbă mereu? Cum pot susține că eu, cel de la treizeci de ani sunt totuna cu eu, cel de la zece ani, când creierul meu e foarte diferit acum?!? Așa că, pentru neurolog, e foarte greu de spus că avem o identitate atât de clară. La fel și pentru budiști. Dacă nu există un suflet autonom și etern, dacă viețile noastre sunt o succesiune cauzală de momente particulare, în care fiecare clipă e cauza alteia sub influența karmei, atunci cum putem spune că eu, cel de acum, e același cu eu cel de acum câteva zile? Sunt și nu sunt eu, spune budismul. Este aceeași concluzie de ambele părți. Ne schimbăm permanent configurația creierului, zice Eagleman. Lumea în general se schimbă permanent, inclusiv sinele, zice Dalai Lama.

Citind cele două cărți una după alta, Creierul de David Eagleman, respectiv Mintea profundă de Dalai Lama, veți avea mai multe surprize. Prima e o excelentă introducere în știința creierului, unde s-a ajuns azi cu cercetările și unde putem fi mâine, a doua e o carte de spiritualitate care descrie excelent esența budismului, pe înțelesul occidentalilor de azi. În fapt, budismul e o psihologie avant la lettre. E singura religie care nu are nevoie de zei și care folosește explicații cauzale, mecanisme care o apropie de științele moderne. Gândurile diverselor școli budiste despre felul în care percepem lumea sunt foarte asemănătoare cu ceea ce se discută în știință, în special în psihologie și neuroștiință. Desigur, există asemănări și cu alte școli europene de filosofie, mai ales acolo unde, în părțile mai dure, budismul neagă, în general, faptul că ceea ce percepem există. Nu există un scaun, spune Dalai Lama, eticheta de scaun e atribuită de mintea noastră, nu poate exista un scaun fără ca o minte umană să-l perceapă. Altminteri, totul e doar o materie oarbă, organizată într-o anumită formă, fără un sens dacă nu i-l atribuim noi.

O minte profundă deDalai Lama