Mai este oare acesta un om? – despre umanitate în iureșul istoriei

Primo Levi a fost chimist și scriitor italian, care la începutul anului 1944 a fost deportat la Auschwitz, unde a rămas până în luna ianuarie 1945. Despre ororile Holocaustului, propria experiență și metamorfozele umanului în inuman sub semnul megalomaniei, fricii și trădării a scris volumul Mai este oare acesta un om?. Deși început în decembrie 1945, volumul de față a fost publicat prima dată în anul 1958, fiind reeditat de numeroase ori, iar pentru prezenta ediția în limba română, traducerea din italiană și postfața se datorează Doinei Condrea Derer, la Editura Art, în anul 2022.

Despre Holocaust și ororile politicii antisemite naziste s-au scris biblioteci întregi: literatură, memorialistică, cărți de cercetare istorică, fiecare având un aport semnificativ pentru cunoașterea manierei în care o idee poate duce la un masacru fără precedent. Însă, cartea lui Primo Levi se individualizează și aduce ceva nou prin felul în care este construită. Plecând de la interogația devenită titlu – Mai este oare acesta un om? – autorul își împărtășește experiența din lagăr, nu doar în manieră narativă sau descriptivă, ci ca pe o complexă meditație, reflecție asupra unor mari teme filozofice: omul și valențele sale, limitele răului, demnitatea, valoarea vieții omenești, dezumanizarea.

În anul 1944, Primo Levi era un tânăr absolvent de 24 de ani, a Facultății de Chimie din Torino, care în timpul Rezistenței antifasciste a făcut parte dintr-un grup de partizani, însă a fost prins și deportat sub vina originii sale etnice. Scrisă imediat după ce a revenit în Italia, Mai este oare acesta un om? capătă și o valoare etică incontestabilă, iar motivul scrierii sale este evidențiat chiar de autor:

Nevoia de a le povesti celorlalți, de a-i face și pe ceilalți părtași, luase pentru noi, înainte și după eliberare, forma unui impuls nemijlocit și imperios, într-atât încât concura cu celelalte nevoi elementare: înainte de toate, cartea a fost scrisă pentru a satisface această necesitate; așadar, din dorința eliberării interioare. De aici, caracterul ei fragmentar: capitolele nu au fost scrise în succesiunea lor logică, ci în ordinea urgenței. Operația de asamblare a fost făcută ulterior, după un plan.

Primul capitol este cel al drumului spre lagăr, oameni de toate vârstele înghesuiți unii în alții, până la sufocare, lipsiți de orice fel de condiții și resurse, pornind spre o destinație pe care nu o cunoșteau. Autorul, stând și observând, realizează cât de diferit reacționează oamenii în fața suferinței, fricii, necunoscutului, câte feluri diferite există pentru a-ți lua rămas bun de la propria viață. În trenul morții, omul își pierduse ființarea și devenise „bucată”, iar bucățile se aflau la dispoziția unor voci și unor caractere stridente, violente, ale unor luntrași ai morții, fiind primul loc în care cei deportați aveau să fie loviți, ceea ce îl determină pe Primo Levi să reflecteze la următorul lucru: cum poți să lovești un om fără să fii mânios? Acest prim șoc avea să fie începutul unei lungi suferințe, însoțită întotdeauna de o puternică senzație de sete, de foame și de frig. Frica începea să capete noi forme cu cât petreceau mai multe zile în lagăr, ajungând până la atrofierea completă a simțurilor.

Intrarea în infern se făcea pe o poartă deasupra căreia stătea scris mare: ARBEIT MACHT FREI (munca te face liber) și era debutul unui ritual macabru, în timpul căruia oamenii erau dezveliți și de ultimul strat de umanitate.

Ăsta e infernul. Azi, în zilele noastre, așa trebuie să arate infernul: o cameră mare și goală, iar noi să stăm obosiți în picioare, un robinet picură, dar apa nu se poate bea, noi așteptăm ceva, desigur îngrozitor, dar nu se întâmplă nimic și continuă să nu se întâmple nimic. Cum să gândești? Nu mai poți gândi, e ca și cum ai fi murit. Unii se așază pe jos. Timpul se scurge picătură cu picătură.

În mijlocul Turnului Babel, în lagăr fiecare își striga durerea și neputința în propria limbă, puțini fiind cei care cunoșteau limba călăului. A nu înțelege limba în care li se dădeau ordine putea echivala cu moartea, aspect asupra căruia revine și în volumul Cei aleși și cei damnați, în care explică, pe larg, maniera în care limba înțeleasă sau neînțeleasă făcea diferența între viață și moarte, dar și felul în care se năștea un limbaj comun și specific lagărului, pe care autorul l-a purtat mult cu sine și după eliberare. Desfigurarea omului sub vitregia condițiilor, sub apăsarea propriei suferinței nu se poate reflecta într-o oglindă, ci se simțea în fiecare gest, pas și lovitură primită, ceea ce îi face să atingă fundul, acel loc din care nu se știe niciodată dacă vei mai avea puterea să te ridici.

N-avem oglindă să ne privim, dar înfățișarea noastră ne stătea înaintea ochilor, reflectată într-o sută de fețe livide, pe chipul a o sută de marionete mizere și sordide. Iată-ne transformați în fantomele pe care le zărisem cu o seară înainte. Atunci ne-am dat seama pentru prima dată, că limba noastră nu are cuvinte pentru a exprima această ofensă: desființarea unui om. Într-o clipă, cu o intuiție aproape profetică, ni s-a dezvăluit realitatea: am ajuns la fund. Mai jos de atât nu poți să decazi: nu există condiție omenească mai mizeră, nici nu e de conceput.

Se conturează și profilul deținutului în lagărul nazist: cel optimist, care luptă cu toate forțele să supraviețuiască, fiind convins că răul și durerea au propriile limite și se vor încheia într-o zi, cel pesimist, care nu are puterea de a șterge, pentru moment, din memorie viața de dinainte, trăind cu durerea a ceea ce a fost, care nu își găsește resursele de a lupta împotriva condiției la care a fost adus și cel agnostic, oscilant între cele două extreme menționate. Pe tot parcursul cărții, Primo Levi meditează la felul în care oamenii se transformă, la propria transformare, la diferența între transfigurare și desfigurare. De asemenea, pornind de la metamorfoza individului, autorul observă cum, în lagăr, binele și răul nu mai sunt demarcate, dreptatea și nedreptatea își pierd semantica, totul amestecându-se pentru scopul suprem: supraviețuirea. Legea și morala sunt uitate, nu se mai aplică acolo unde fiecare obține o victorie când se mai trezește într-o dimineață respirând, totul, oricât ar fi de nesemnificativ, poate servi vieții. Moralitatea nu a putut pătrunde prin sârma ghimpată electrificată, ci gardul era conceput să servească la păzirea răului, la buna funcționare a mașinăriei naziste.

În mijlocul răului, mintea omului mai poate avea și scurte efuziuni care depășesc statutul de animalitate la care îi aduseseră pe deținuți. Astfel, autorul aduce în mijlocul infernului concentraționar, mici fragmente din Infernul dantesc, ca un firav fir de legătură cu viața pe care o avusese cândva: Și-al vechii flăcări cel mai lung vâlvoi/ zbătut porni să scoată murmurarea/ cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Dincolo de răul omniprezent, de gardieni violenți, nepăsarea celor mulți în fața suferinței, Primo Levi identifică și o sclipire de umanitate, în persoana lui Lorenzo, care prin simplitatea sa a știut cum să își păstreze calitatea de om, ceea ce vădea speranțe și în rândul celorlalți.

Personajele acestei cărți nu sunt oameni. Umanitatea lor a fost îngropată sau și-au îngropat-o ei înșiși sub jignirea folosită sau impusă altuia… Dar Lorenzo era un om. Umanitatea lui era curată și necontaminată; el era în afara acestei lumi a negării. Datorită lui Lorenzo, am putut să nu uit că eu însumi sunt om.

Odată cu expansiunea Armatei Roșii, lagărul începea să se năruie sub privirile și mai violente ale celor care începeau să vadă cum infernul construit cu meticulozitate de ei se prăbușește. Astfel, în urma fugii celor mai mulți șefi de lagăr, minării unei mari părți din barăci, în ultimele zece zile până la eliberare aveau să mai rămână câțiva deținuți, cei care nu putuseră pleca în convoi, din cauza stării lor de sănătate. Printre aceștia se afla și autorul. Aceste zile de final, sunt notate în carte ca într-un jurnal, fiecare zi cu propriile ei acțiuni. Pe 24 ianuarie 1945, cei rămași au conștientizat prima gaură atât în sistemul concentraționar nazist, cât și prima ieșire spre libertate:

24 ianuarie. Eliberarea. Spărtura din sârma ghimpată ne dădea imaginea concretă a situației. Dacă stăteai să te gândești bine, asta înseamnă că nu mai erau nemți, nu mai erau selecții, muncă, lovituri, apeluri și poate, mai târziu, urma întoarcerea acasă.

Pe 27 ianuarie ajunseseră rușii la Auschwitz, iar din ultimii rămași și bolnavi încă mai continuau să moară. Pentru Primo Levi a urmat un drum lung și anevoios până să ajungă din nou acasă, acolo unde va continua să spună și să scrie despre ororile trăite.

Relatările despre Holocaust au contribuit, rând pe rând, la înțelegerea unei perioade atroce din istoria umanității. Cei care au trecut prin infernul lagărelor și au supraviețuit au dus cu ei întreaga viață povara unei dureri la care lumea din jur a fost adesea surdă. Unii au scris, au vorbit despre cele văzute și trăite, alții s-au ferit să o facă, ducându-și suferința singuri. Mai este oare acesta un om? este o carte esențială, o relatare care are puterea să cutremure prin profunzimea reflecțiilor pe care le cuprinde.

Mai este oare acesta un om? de Primo Levi