“Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit” – Karl Ove Knausgård

Dacă pe primul din cele şase volume autobiografice ale lui Knausgård l-am citit din curiozitate, ca să văd ce anume poate povesti despre sine un scriitor nordic, ce anume se poate spune atât de semnificativ despre tine încât să o tot întinzi pe vreo 3500 de pagini, pe al doilea l-am început cu ceva ambiţii de metodă, cu niscaiva gânduri de a-l înţelege şi mai bine. Nu pentru că primul volum nu mă convinsese asupra talentului său – nici măcar nu mă gândeam că n-ar fi talentat, că doar s-a vândut atât de bine şi a fost atât de premiat! Nu. Voiam să înţeleg ce aşteaptă el de la scris. Pentru că primul volum a fost mai puţin explicit în sensul ăsta, abordând mai degrabă relaţia dintre tată şi fiu – vă amintesc, primul volum din serie se cheamă „Moartea unui tată”, iar eu mă întrebasem, dorind să par interesant, de ce a preferat să pună Knausgård în titlu „unui”. Ei bine, acel prim volum răspunde la această chestiune: de ce „unui tată” şi nu „tatălui”.

Acum, aplecându-se şi mai puternic asupra intimităţii sale, Knausgård sigur că povesteşte despre îndrăgostirile sale şi în special de Linda, soţia sa, precum şi despre fetiţele Heidi şi Vanja, ori băieţelul John (acesta, însă, doar puţin, la început), dar în sensul celor urmărite de mine, cartea asta este mai degrabă despre relaţia dintre Knausgård şi scris. Pentru că totul la el se raportează la scris. El trăieşte scrisul şi cu modestie, şi cu aspiraţii înalte, şi cu un soi de groază vizavi de ce ar putea el să-i releve. De fapt, cred că el scrie nu doar pentru a se cunoaşte mai bine ori pentru a se înţelege în raport cu realitatea, ci şi pentru a privi această realitate într-un mod mai complex, aşa cum ştie că este de fapt. Dacă atunci când scriam despre primul volum îmi venise ideea, bătătorită, desigur, că stilul lui e asemănător unei tăieturi cu bisturiul, acum am înţeles că el taie ce taie, despică ce despică, pentru că vrea să ajungă la un alt nivel, ascuns sub straturile vizibile, dar superficiale, ale realităţii. El ştie că tot intrând în dedesubturi, va da peste o muzică a cuvintelor, peste o muzică a realităţii, o muzică a sinelui în raport cu lumea, care nu e altceva decât o altă formă de artă.

„Stendhal scria că muzica este cea mai înaltă formă de artă şi că toate celelalte forme aspiră de fapt să devină muzică. Era, desigur, o idee platonică, toate celelalte forme de artă înfăţişează altceva, muzica era singura care e ceva în sine, e absolut incomparabilă. Dar eu voiam să fiu mai aproape de realitate, prin care înţelegeam realitatea concretă, fizică, şi, pentru mine, vizualul avea întotdeauna prioritate, şi când scriam şi citeam, mă interesa ce se afla în spatele literelor. Când eram afară şi mă plimbam, ca acum, priveliştea nu-mi oferea nimic. Zăpada era zăpadă, copacii, copaci. Abia când vedeam o imagine a zăpezii sau a copacilor, acestea dobândeau sens.”

Frumos la el e că nu se vede cine ştie ce mare inventator – era să folosesc un cuvânt mai neaoş. Se ţine modest şi adevărat, fără să epateze nici când zice de premiul Nobel că nu e cine ştie ce onoare pentru un scriitor:

„Să primeşti Nobelul pentru literatură este cea mai mare ruşine posibilă pentru un scriitor. (…) Trebuie să fii al naibii de tare ca să treci peste o astfel de batjocură.”

Sigur că-şi explică afirmaţiile, doar şi pentru asta s-au tăiat atâţia copaci. 🙂 Şi de asta e vorba, în continuare, tot de o luptă. Pentru că el se ştie mediocru şi se simte ciudat să fie tratat ca o celebritate, mai ales când se raportează la puţinele titluri mari din literatura norvegiană şi la cum apar ele la numai câteva zeci de ani. Greu de crezut, aşadar, că între cele puţine s-ar afla şi cele care-i depozitează gândurile, de unde se cuvine niţică apreciere pentru sinceritatea raportării sale:

„Problema e ceea ce înconjoară aceste cărţi, linguşeala în care se lăfăie scriitorii mediocri şi tot ceea ce ei sunt încurajaţi să spună, pornind de la falsa lor imagine de sine, în ziare şi la televizor.

Ştiu despre ce vorbesc, eu însumi sunt unul dintre ei.”

Cu toate astea, scrisul rămâne viaţa, locul în care şi-ar dori să fie în fiecare secundă, toate celelalte – întâlnirile cu prietenii, plimbările cu familia, poate chiar şi desele vizite la anticariate şi librării – fiind doar întreruperi de la ce îşi doreşte cu adevărat să facă. N-am de unde să ştiu cât de sincer, cu adevărat, este Knausgård în tot ce scrie, însă măcar mi-a dat iluzia sincerităţii. Tot ce povesteşte el pare credibil, se închide în jurul unui eu verosimil, oscilant, viu, cu o slăbiciune imensă faţă de scris, cu o sensibilitate peste medie şi cu o inocenţă în raport cu ceilalţi, pe care i-o subliniază chiar şi prietenul său, Geir, amintind de o pictură de Caravaggio: „ştii tu, Trişorii, tipul care este păcălit de ceilalţi. Acela eşti tu. E tot inocenţă”.

Probabil că fiecare cititor în parte va scoate din scriitura lui Knausgård un sens propriu ori propriile efecte benefice. Pentru mine, a fost important să înţeleg ce caută el prin scris şi să-l simt vulnerabil şi oscilant. A devenit treptat un soi de prieten care-mi povesteşte vrute şi nevrute, şi pe care am impresia că-l ştiu pentru că mi-a zis deja atâtea, dar pe care sunt uimit să-l tot descopăr, pentru că el însuşi se descoperă pe măsură ce se povesteşte. „Trăiesc scriind despre fiecare ruşine la care am fost supus”, îi zice el lui Geir. Poate că despre asta este scrisul: să faci din ruşine combustibil pentru viaţă. Ruşinile lui sunt şi ale mele, măcar unele dintre ele, iar faptul că el le recunoaşte atât de franc mă face să fiu puţin mai optimist.

Editura Litera;

Anul apariţiei: 2016;

Nr. pagini: 688;

Traducere din norvegiană: Simina Răchiţeanu

ISBN: 978-606-33-0277-0.

Puteţi cumpăra cartea de la elefant.ro, libris.ro sau de pe site-ul Editurii Litera.