„1913. Vara secolului” de Florian Illies, carte apărută la Editura Polirom, vă aduce povestea ultimului an înainte ca secolul XX s-o ia razna. Găsiţi volumul, tradus din limba germană de Vasile V. Poenaru, şi în ediţie digitală. Aici, un fragment, ca să vă facem poftă.
DESPRE CARTE
1913 e anul în care Henry Ford introduce în fabrica sa o linie de asamblare automată, iar Louis Armstrong pune pentru prima oară mîna pe o trompetă – şi nu oriunde şi oricum, ci într-o şcoală de corecţie, unde fusese închis. Charlie Chaplin semnează contractul pentru cel dintîi film al său, Proust îşi începe marele ciclu dedicat timpului, Stravinski are premiera la originalul şi scandalosul balet Sărbătoarea primăverii, iar prima expoziţie Armory Show din New York face cunoscute lumea lui Picasso şi universul artei abstracte. E inventat drogul ecstasy, e performat primul looping. Discipolul Carl Gustav Jung se desparte de maestrul său, Sigmund Freud. Tabloul furat al Mona Lisei este găsit şi se dovedeşte că a trecut printr-o adevărată aventură de la furt pînă la ieşirea la lumină. Robert Musil îşi începe Omul fără însuşiri cu o informaţie greşită, iţele pasiunii dintre Alma Mahler şi Oskar Kokoschka duc pînă aproape de căsătorie, Rainer Maria Rilke suferă şi le scrie iubitelor sale. Toate aceste personaje şi evenimente le regăsim în cartea lui Florian Illies, alături de ceilalţi eroi (sau monştri): Thomas Mann, Hesse, Rodin, Gottfried Benn, Matisse, dar şi Hitler, Stalin şi Tito.
„Aceasta este luna în care Hitler şi Stalin se întîlnesc întîmplător la o plimbare în parcul Castelului Schönbrunn, Thomas Mann e aproape demascat, iar Franz Kafka mai că îşi pierde minţile din dragoste. O pisică se aciuează pe canapeaua lui Sigmund Freud. E foarte frig, zăpada scrîşneşte sub picioare… Ernst Ludwig Kirchner desenează cocotele din Piaţa Potsdam. Are loc primul looping. Dar ce folos. Oswald Spengler lucrează deja la Declinul Occidentului.” (Florian Illies)
FRAGMENT
Iată‑l în sfârşit pe Rainer Maria Rilke! Pentru a scăpa de iarnă şi de criza sa de inspiraţie, Rilke a ajuns în sudul Spaniei, la Ronda. Călătoria în Spania îi fusese ordonată, într‑o şedinţă nocturnă, de o necunoscută, şi întrucât Rilke a depins toată viaţa de indicaţiile unor doamne mai în vârstă, trebuia să recurgă pesemne la alte doamne atunci când se întâmpla ca mecenele şi iubitele reale să nu aibă nici un ordin pentru el. Acum stă deci la Ronda, în elegantul Hotel Reina Victoria, o clădire construită după ultimele standarde britanice, dar care în această perioadă, în extrasezon, era aproape goală. De aici îi scrie cuminte scrisori, în fiecare săptămână, „dragei şi bunei mame“. Şi le scrie şi celorlalte doamne îndepărtate după care ştie atât de bine să tânjească, Marie von Thurn und Taxis, Eva Cassirer, Sidie Nádherný, Lou Andreas‑Salomé. Nici o grijă, vom mai auzi noi de aceste doamne în acest an. Momentan, Lou, femeia care l‑a dezvirginat şi care l‑a convins să‑şi schimbe prenumele din René în distinsul Rainer, este brusc foarte importantă, din nou, pentru el: „De s‑ar putea numai să ne vedem, dragă Lou (cuvântul „dragă“ fiind subliniat de trei ori), asta e acum marea mea speranţă“. Şi pe marginea foii mai mâzgăleşte „reazemul meu, universul meu, ca întotdeauna“. Apoi scrisoarea pleacă cu trenul poştal, care are nevoie de trei ore până la Gibraltar. Şi de acolo, în continuare, până la Berggasse 19, la Lou Andreas‑Salomé c/o prof. dr. Sigmund Freud. Iar Lou îi scrie „dragului, dragului meu băiat“, şi crede că acum poate fi mai dură cu el decât odinioară. Şi: „Cred că trebuie să suferi şi că vei suferi“. Mai e încă sadomasochism, sau e deja dragoste?
Rilke îşi petrece timpul suferind şi scriind scrisori. Uneori lucrează în continuare la Elegiile duineze, învrednicindu‑se totuşi să scrie primele 31 de versuri din cea de‑a şasea elegie, fără însă a reuşi să se pună cu adevărat pe treabă. Preferă să iasă la plimbare în costumul său alb şi pălăria sa luminoasă sau să citească din Coran (spre a scrie apoi imediat poezii extatice despre îngeri şi Adormirea Maicii Domnului). Te‑ai putea simţi bine aici, departe de iarna întunecată, iar Rilke la început se bucură de faptul că soarele dispare după munţi, chiar şi în luna ianuarie, abia la cinci şi jumătate şi că înainte mai luminează o dată, plin de căldură, oraşul Ronda, care tronează cu atâta mândrie pe platoul lui din stâncă, „un spectacol fără de seamăn“, cum îi scrie el doamnei mame. Migdalii au înflorit deja, la fel şi violetele, iar în grădina hotelului chiar şi irisul albastru‑deschis. Rilke îşi scoate cu o mişcare rapidă micul carnet de notiţe negru, îşi comandă cafeaua pe terasă, îşi potriveşte pătura în jurul şoldurilor, mai priveşte o dată, cu ochii mijiţi, soarele, apoi notează: „Ah, celui care‑ar şti cum să‑nflorească: lui inima i‑ar trece peste toate / primejdiile fără vlagă şi‑n aprigul pericol găsi‑ar mângâiere.“
Da, celui care ar şti să înflorească. La München, Oswald Spengler, în vârstă de 30 de ani, mizantrop, sociopat şi profesor de matematică, lucrează în timpul liber la primul volum al monumentalei sale lucrări, Declinul Occidentului. El însuşi e un bun exemplu pentru acest declin. „Sunt“, aşa scrie el în 1913 în însemnările pentru autobiografie, „ultimul din tagma mea“. Totul se duce de râpă, în el şi pe corpul lui toate suferinţele Occidentului devin vizibile. Megalomanie negativă. Flori ofilindu‑se. Sentimentul primordial al lui Spengler: teama. Teama de a intra într‑o prăvălie. Teama de rude. Teama atunci când alţii vorbesc în dialect. Şi desigur: „teama de muieri – de cum încep ele să se dezbrace“. El cunoaşte neînfricarea numai în gândire. Când Titanicul s‑a scufundat în 1912, a recunoscut în asta o adâncă dimensiune simbolică. În însemnările sale, care au luat naştere în paralel, suferă, se lamentează, se tânguie că a avut o copilărie grea şi că prezentul e încă şi mai greu. În fiecare zi notează din nou: o mare epocă îşi află sfârşitul şi chiar nu e nimeni care să observe? „Cultura mai ia pentru ultima oară aer înainte de a se stinge.“ În Declinul Occidentului va formula acest lucru în felul următor: „Fiecare cultură are propriile ei posibilităţi de exprimare care apar, ajung la maturitate, se ofilesc şi nu mai revin apoi niciodată“. Dar nici o grijă, o astfel de cultură, spune el, se duce la fund mai încet decât un pachebot.
De la începutul anului Editura Carl Simon din Düsseldorf vinde o nouă serie de poze cu 72 de plăci de cristal originale, în culori, şapte cutii de carton într‑o ladă de lemn, cu o broşură însoţitoare de 35 de pagini. Tema: „Scufundarea Titanicului“. Prezentările acestor poze au loc în toată ţara. Mai întâi se văd căpitanul, vaporul şi cabinele. Apoi icebergul care se apropie. Catastrofa, bărcile de salvare. Vaporul care se scufundă. E adevărat: un pachebot se scufundă mai repede decât Occidentul. Leonardo di Caprio încă nu s‑a născut.
Apropo, Franz Kafka, unul dintre cei cuprinşi, la fel, de o mare frică atunci când se dezbracă femeile, are deocamdată o cu totul altă grijă. Îi vine subit o idee. În noaptea dinspre 22 către 23 ianuarie scrie cam a două suta scrisoare către Felice Bauer, şi o întreabă: „de fapt, tu‑mi poţi citi scrisul?“
DESPRE AUTOR
Florian Illies (n. 1971, Schlitz, Germania) este jurnalist, istoric de artă şi scriitor. Este cofondator al revistei de artă Monopol. A devenit cunoscut mai ales după prima carte publicată, Generation Golf (2000), un roman consacrat anilor 1980 şi unei generaţii „prea puţin revoluţionare”, ce a ajuns în scurt timp bestseller. 1913: Vara secolului, carte apărută în 2012, este cel de-al doilea succes al său.
