Există cărți care dispar din prim-plan pentru o perioadă oarecare, se retrag tăcute așteptând să fie descoperite de anumiți cititori, cei care le vor căuta asiduu odată ce au aflat de existența lor și li s-a împlântat în suflet dorința de a le citi. De multe ori, prin nu știu ce mecanism interior, am trăit senzații inexplicabile în legătură cu anumite cărți și cel mai mult am fost surprinsă atunci când a fost vorba de cărți ieșite din lumina reflectoarelor. Cu ceva timp în urmă, aflam de romanul lui Mercè Rodoreda, “Piața Diamantului”, despre care Gabriel García Márquez, unul dintre scriitorii mei preferați, spunea că este “cel mai frumos roman publicat în Spania după războiul civil”. Cuvintele sale se regăsesc, de altfel, și pe ultima copertă a cărții pe care am căutat-o fără succes până de curând, când am descoperit Editura Meronia și, spre încântarea mea, mai aveau în stoc ceva exemplare din ediția apărută în anul 2001.
Am început să citesc la scurt timp după primirea cărții și, dacă la început nu pot spune că m-a impresionat prea mult, pe măsură ce m-am adâncit în lectură, i-am putut simți frumusețea și delicatețea, dar și muzicalitatea care face povestea să curgă, învăluindu-te în aromele și atmosfera Barcelonei.
“Estrada muzicanților era-nconjurată de-o balustradă de tulpini de asparagus și balustrada asta era-mpodobită cu flori de hârtie legate cu sârmuliță subțire. Și muzicanții-asudați și-n cămașă. […] Și-n fața ochilor becurile-mbrăcate-n floare și ghirlande lipite cu cocă și toată lumea-ncântată și cum stam și căscam gura, o voce mi-a zis la ureche, dansăm?” (pag. 17-18)
Povestea începe în Piața Diamantului din Barcelona, cu câțiva ani înainte de izbucnirea războiului civil din anii ’30, și radiografiază următorii douăzeci-treizeci de ani din viața Nataliei, personajul-narator care, sub forma unui amplu monolog, surprinde esența vremurilor pe care le trăiește, dar și pe cea a propriului destin. Deși nu este un roman stufos, dimpotrivă, “Piața Diamantului” înglobează o sumedenie de trăiri și de întâmplări, conturând imaginea războiului văzut “de acasă”, cu mizeria și lipsurile inerente, dar cel mai mult scrutează adâncimile sufletești, ce mustesc de regrete și melancolie.
“Și cum mergeam pe stradă toți trei, eu la mijloc și câte-un copil de-o parte și alta, nu știu de ce, am simțit cum urcă în mine ca o sorbitură de durere fierbinte până-n gât sus și-acolo mi s-a cuibărit. Și-n loc să mă gândesc la grădină, la iederă și la luna-nvârstată, am început să mă gândesc la primărie și-adio!” (pag. 123)
Încă din primele pagini se evidențiază stilul scriiturii, care transformă un limbaj aparent simplu, din popor, într-un discurs melodios și aproape liric. Și ceea ce la început mi se păruse oarecum anevoios, a căpătat ulterior o fluiditate inedită și am început să prind drag de acest limbaj, de frazele ce ascundeau înăuntrul lor o poezie dulceagă și ușor naivă. Totul pare a izvorî din simplitate, din ceea ce există în mod natural, detaliile nu sunt lipsite de semnificație, toate ornamentează un destin ce nu conține nimic remarcabil la o primă privire. O fată simplă ce lucrează într-un magazin de dulciuri pentru a-și câștiga existența cunoaște un băiat la una dintre serbările ce se țin anual în Piața Diamantului. Din acel moment, viața sa iese de pe făgașul tihnit pe care se afla, zbuciumul și năbădăile dragostei se instalează pe neașteptate, chiar dacă naratoarea nu-și mărturisește fățiș simțămintele, încât te-ntrebi cum și de ce îndură atâtea din partea lui Quimet, cel care urmează să îi devină soț. Natalia – căci acesta este numele fetei, pe care proaspătul iubit o va numi după placul lui Colometa – îți provoacă dorința de a-i administra câte o scuturătură, căci pare că primește ca pe ceva firesc toanele lui Quimet, geloziile acestuia și tot ceea ce nouă, în ziua de azi, ni se pare inadmisibil a fi asociat cu iubirea.
Natalia acceptă cu naturalețe toate greutățile, și pe cele de la începutul căsniciei, dar și pe cele care vin ulterior, odată cu războiul, când abia reușește să supraviețuiască împreună cu cei doi copii ai săi, muncind orice, oriunde găsește. Fata de odinioară, ce împacheta cu drag dulciurile în cutii dichisite, pe care le lega cu funde colorate, îndeplinește fără crâcnire servicii de curățenie, mulțumită că are unde munci, cu inima împietrită, mânată de foame și nevoi. Dar cu siguranță că, în acele vremuri, o astfel de poveste nu era ceva neobișnuit și de aceea cred că remarcabilul nu în aceasta constă, ci mai degrabă în modul în care visele și idealurile sunt înghițite de vicisitudinile vieții, fără putință de împotrivire. Neliniștea Colometei, greu de definit și explicat, o împinge către lungi plimbări prin parcurile Barcelonei, în căutarea anilor ce au trecut fără milă.
“Un țipăt pe care trebuie să-l fi ținut în mine de ani și ani și cu țipătul ăla, atât de mare că i-a fost greu să-mi treacă prin gât, mi-a ieșit din gură un strop de nimic, ca un gândăcel de scuipat… Și acel strop de nimic, ce trăise atâta timp închis înlăuntru-mi, era tinerețea mea care fugea cu un strigăt ce nu prea știam ce era… părăsire?” (pag. 186)
Însă oricât de multe detalii aș oferi, n-aș putea să redau în întregime multitudinea trăirilor ce plusează în paginile cărții, întruchipând o flacără sufletească nepotolită. Mi-a plăcut mult cum scrie Mercè Rodoreda și m-am bucurat să descopăr că “Piața Diamantului ” nu este singurul său roman tradus în limba română. La Editura Meronia, în cadrul colecției Biblioteca de Cultură Catalană, mai pot fi găsite alte două volume, pe care eu, una, abia aștept să le citesc.
Editura: Meronia
Anul apariţiei: 2001
Traducere din catalană: Jana Balacciu Matei şi Xavier Montoliu I Pauli
Nr. de pagini: 192
ISBN: 9738200059
