LUMEA SCRISĂ – despre scris, cuvinte și puterea lor inestimabilă

Martin Puchner este profesor de engleză și de literatură comparată la Universitatea Harvard și în anul 2017 publica volumul The written world: the power of stories to shape people, history, civilization, care avea să fie tradusă în limba română, în anul 2018, de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, la Editura Polirom, în colecția Historia.

Cartea este construită în 16 capitole ca niște anticamere ale culturii mondiale, fiecare concentrându-se asupra unei perioade istorice și mari opere, care au rămas canonice în istoria literaturii, dar au și marcat o etapă esențială a civilizației omenirii: de la Iliada, cartea pe care Alexandru cel Mare o purta în toate luptele, până la Harry Potter și universul creativ conturat de acesta. Martin Puchner nu adoptă strict o metodă descriptivă a operelor analizate, ci scrie o istorie a ideilor, a mentalităților, subliniind rolul pe care cuvântul îl joacă în istoria omenirii de la apariția primelor forme de scriere, impactul avut asupra marilor decizii ale lumii, lectura ca un blând sau belicos rege taumaturg. În aceeași măsură, autorul urmărește, cronologic și ideatic, momentele și contextele apariției unor concepte literare, precum: literatură universală, poveste în ramă, samizdat, manifest, epopee. Concepte ale teoriei literare a căror geneză este puțin cunoscută.

Autorul înțelege că pentru a simți cu adevărat o poveste, oricât ar fi de veche, este necesar să mergi la sursă, în locul în care a luat naștere și s-a răspândit. Astfel, Martin Puchner este un căutător și un pelegrin al cuvintelor. Urmărește firul poveștii, reușind să își creeze și un context emoțional a ceea ce relatează. Aceasta fiind una dintre particularitățile cărții de față, contactul direct al scriitorului cu lumea scrisă.

Cartea începe cu anul 336 î.Hr., pe vremea când Alexandru Macedon, supranumit „cel Mare”, era însoțit permanent de o carte de care nu se despărțea nici în somn, găsindu-se mereu sub perna eroului – Iliada, atribuită lui Homer, exemplar pe care îl primise de la învățătorul său, Aristotel. Dincolo de povestea în sine, pentru Alexandru cel Mare, Iliada era și un simbol al reușitei, al victoriei militare, al faimei sale ca erou al Macedoniei. Relatările lui Homer depășesc cadrul ficțional și devin sursă de inspirație, de aplicabilitate pentru Alexandru, influențându-l în multe dintre deciziile sale politice și militare.

Epopeea lui Homer era de generații unul dintre textele fundamentale ale grecilor. Pentru Alexandru, ea a devenit aproape sacră, motiv pentru care o purta cu el în campanie. Acesta e rolul textelor, îndeosebi al celor fundamentale: schimbă viziunea asupra lumii și modul în care acționăm asupra ei. Așa a fost fără îndoială în cazul lui Alexandru. El a fost determinat nu numai să citească și să studieze acest text, ci și să-l transpună în realitate. Alexandru, cititorul, s-a plasat pe sine în poveste, văzându-și viața și traiectoria din perspectiva lui Ahile portretizat de Homer. Alexandru cel Mare este bine-cunoscut ca un rege magnific. Se dovedește însă a fi și un mare cititor.

Un alt spațiu în care scrierea și epopeea stau la baza înfloririi unei civilizații transpusă până în prezent este Mesopotamia, strâns legată de Epopeea lui Ghilgameș, un text devenit fundamental, o primă odă închinată prieteniei. Dovadă că, așa cum susține autorul, oamenii din acel loc și din acel timp erau fermecați de puterea poveștii și dornici să aducă scrisul la rang de virtute. Astfel, apar scribii, folosiți, în principal, pentru treburile statului, devenind contabili și funcționari, considerați primii birocrați, care au avut grijă, mai ales în Egiptul Antic, să lase posterității imagini cu activitatea lor, încrustate în piatră sau lut.

Scribii au fost primii birocrați: ședeau comod în interior, socotind cantități de cereale, încheind contracte și ținând evidențe, în vreme ce frații lor trudeau pe câmp.

Deja scrisul se propaga cu rapiditate, de la povești eroice la socoteli esențiale pentru buna funcționare a unui stat, ajungând în sfera răspândirii spiritualității, acolo unde se naște literatura maeștrilor (Buddha, Confucius, Socrate și Iisus). La început, învățătura acestora se răspândea prin oralitate. Oamenii se strângeau în jurul lor pentru a-i asculta, pentru a primi adevărul, înțelepciunea, întârziind scrierea lor. De altfel, Socrate se poziționa împotriva scrierilor, din teama de a nu fi greșit interpretat sau de a fi scoase din context cuvintele. În acest context, literatura maeștrilor avea să se transforme în literatura discipolilor, atunci când oralitatea avea să devină scris, reușind, în acest fel, să ajungă până în vremurile noastre texte sacre, clasice, care ar fi fost pierdute.

Apariția hârtiei se dovedește a fi determinantă în evoluția scrisului și, mai ales, a literaturii. Textele puteau circula mult mai ușor și nu mai erau în pericol iminent de a se pierde, devenind cât de cât statornice. Făcând o incursiune asupra descoperirii și folosirii hârtiei, Martin Puchner își ghidează cititorii către Asia, acolo unde este inventată hârtia, iar, mai târziu, perfecționat meșteșugul și arta prelucrării și finisării acestui nou suport de scris. Taina producerii hârtiei avea să ajungă și în lumea arabă, acolo unde se foloseau și cârpe pentru confecționarea foilor de scris, ajungându-se la a se transcrie și Coranul, ceea ce dovedește importanța acordată noii descoperiri.

Când hârtia a pătruns în lumea arabă, scribii obișnuiți cu pergamentul și-au dat imediat seama de avantajele oferite de noul material. La început, au continuat să folosească pergament pentru sfântul Coran, în virtutea prestigiului tradițional al acestui suport. Dar în cele din urmă au ajuns să folosească hârtia și pentru copierea Coranului, semnul suprem că hârtia cucerise lumea arabă.

Următorul moment crucial pentru lumea scrisului a fost apariția și răspândirea tiparului, care a arătat cu atât mai mult câtă putere au cuvintele și cum pot influența decisiv mersul unei societăți, unui stat, unei lumi. Tiparul, deja existent și într-o bună măsură perfecționat în secolul al XVI-lea, a reprezentat motorul reformei religioase, producând o schimbare fără precedent. Ideile circulau cu o rapiditate greu de înțeles, ajungând și la stările de la baza ierarhiei sociale devenind un fenomen cu care papalitatea și-a dat seama că îi va fi foarte greu să lupte și va deveni din ce în ce mai greu de controlat. Tezele lui Martin Luther tipărite puteau fi citite de oricine era alfabetizat și trecea pe lângă biserica din Witenberg, ceea ce ne arată că scrisul nu mai era apanajul unei elite, care îl considera un secret, ci se popularizase și era doar începutul.

Arderile de cărți nu se puteau măsura cu potopul ce izvora din tipar, pe care Luther se pricepea acum să-l îndrepte împotriva Bisericii. Tipografii publicau predicile lui Luther mai repede decât reușea Biserica să le ardă. Arderile de cărți nu au dus decât la noi ediții și retipăriri. În noua lume a tiparului, hârtia era mai puternică decât focul.

A doua parte a lucrării conturează rolul câte unei personalități marcante în noua percepție a scrisului și impactul acestuia. Goethe, devenit un simbol al literaturii germane și universale, este impresionat de importurile culturale din ce în ce mai evidente dinspre spațiul francez, britanic, de posibilitatea deschiderii către sfere culturale îndepărtate, alegând să întreprindă o călătorie pe calea originilor, scriind și un jurnal de călătorie de care se va folosi și autorul mergând pe urmele sale.

Goethe își informa periodic prietenii de acasă despre progresul său prin scrisori lungi care circulau între ei. Le trimitea și imagini. În acest scop, a angajat un pictor să îl însoțească și să schițeze tot ce nu voia Goethe să uite.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și, mai cu seamă, în secolul al XX-lea, scrisul avea să fie pus cu și mai multă pregnanță și în slujba politicului. De la Manifestul Partidului Comunist la textele de propagandă totalitară, scrisul devenea un instrument esențial pentru supraviețuire. În negri ani ai Marii Terori, în Uniunea Sovietică, consecințele scrisului deveniseră dihotomice: putea fi un mijloc de salvare sau o condamnare la moarte. Regimurile totalitare, în general, s-au temut teribil de cuvânt și puterea lui, din acest motiv, al doilea lucru instituit după poliția politică a fost cenzura. Controlul asupra a ceea ce se spune și se scrie, fiind conștienți că puterea cuvintelor poate fi superioară puterii militare sau megalomaniei unui dictator. Sistemul stalinist se temea de poezia Ahmatovei, pe care o ține sub strictă supraveghere, însă ceea nu va putea controla va fi Recviemul de care va avea parte odată cu prăbușirea întregului colos comunist, titlu pe care poeta l-a ținut în propria memorie, neputându-l să îl scrie decât foarte târziu.

Cartea Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația este o călătorie în universuri greu de pătruns și îndepărtate, e o carte despre scris, cuvinte și cărți, despre cum literele au schimbat istoria și viețile oamenilor. Martin Puchner devine un purtător al stindardului importanței culturii scrise, un maestru al poveștilor bine puse în ramă. Călătorește și își ia cititorii cu el pentru a conștientiza singuri că a trăi frumos și cu rost înseamnă și a pătrunde în lumea enigmelor poveștii.

Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația de Martin Puchner