Lucruri disfuncționale – „Lucrurile omenești” de Karine Tuil

Nu trăim într-o lume perfectă. Nu ne mișcăm într-o societate perfectă, adesea nici măcar perfectibilă. Devenim, pe zi ce trece, tot mai conștienți de faptul că existența noastră se bazează pe un permanent raport de forțe. Inegal, neiertător, abuziv. Reziști, lupți, te afirmi sau ești mâncat, dizolvat. În fiecare zi, raportul de forțe se poate schimba. Factori (im)previzibili acționează, fără să ia în calcul echilibrul între forțe. Nu există această noțiune. Cel care deține, fie și vremelnic, puterea, și-o va exercita fără doar și poate…

În Lucrurile omenești, romanul scriitoarei franceze Karine Tuil, sunt prezentate și analizate toate aceste aspecte legate de abuzul de putere în relațiile dintre bărbați și femei: la serviciu, în societate, în viața particulară. În centrul cărții stă un caz de viol care are repercusiuni asupra mai multor personaje, dinamitându-le convingerile, așteptările, speranțele sau, pe termen nelimitat, întreaga existență. Dincolo de toate aceste ramificații, cazul în sine și procesul redat cu acuratețe juridică scot la iveală, fără cosmetizare, stereotipurile de gen, discriminarea, ideea potrivit căreia un bărbat, indiferent de vârstă, experiență sau poziție socială, poate săvârși acte de violență pe care nu și le asumă integral niciodată. Sexualitatea, cu lumea ei tulbure, ambiguă, e atent și obiectiv demontată, grație unei structuri narative concentrice: Claire Davis-Farel este, alături de Monica Lewinsky și Huma Abedin, una dintre stagiarele ajunse la Casa Albă în 1995, dar și „singura care scăpase până atunci de scandaluri”. Descendenta unei familii în care tatăl, profesor de Drept la Harvard, moare fulgerător când fiica lui avea doar treisprezece ani, iar mama, franțuzoaică și traducătoare din engleză, o părăsește încă de când avea nouă ani, fugind cu un medic, Claire își va crea iluzia unei împliniri personale și profesionale aparent fără cusur. Eseistă redutabilă, „autoare a șase volume, dintre care al treilea, Puterea femeilor, scris la treizeci și patru de ani, îi asigurase succesul la critică”, ea renunță la o carieră în administrația prezidențială americană și se căsătorește cu Jean Farel, un cunoscut jurnalist politic francez, mai vârstnic decât ea cu douăzeci și șapte de ani. El o promovează, o susține și îi încurajează efortul de a scrie și de a publica, mediatizându-i volumele la radio, unde realizează o emisiune de interviuri. Au împreună un fiu, Alexandre, un tânăr inteligent, chiar genial, dar extrem de instabil emoțional: „un copil prea sensibil, închis în sine, timid”.

Pare, nu-i așa, familia contemporană ireproșabilă. Intelectuali cu o viață intensă, cu performanțe vizibile, afișând ostentativ un aer de oameni împliniți pe toate planurile. Dincolo de aparențe întreținute cu grijă, realitatea e cu totul alta. Jean Farel are în spate două mariaje ratate, iar la serviciu, din cauza vârstei înaintate, există mereu riscul de a fi înlocuit; are o amantă căreia îi promite la nesfârșit că o va lua de nevastă, dar se mulțumește, narcisiac/egolatru, să păstreze ambele femei în viața sa (pe Claire și pe Francoise). Claire, pe de altă parte, duce cu sine reziduurile abandonului matern, pierderea timpurie a tatălui, se confruntă cu o maladie – cancer de sân – pe care o învinge, dar și cu o criză conjugală rezolvată erotic printr-o relație adulterină cu Adam Wizman, el însuși căsătorit. În paranteză fie spus, nici căsnicia lui Adam nu scapă de probleme și crize, pe fondul antisemitismului din Franța (Adam și soția sa sunt evrei).

Sunt demontate, așadar, mecanismele unor familii aparent împlinite, fericite, dar disfuncționale la o analiză atentă și lucidă. Astfel, ideile și tezele despre emanciparea femeii, dezvoltate de Claire Farel în eseurile sale, sunt contrazise din interiorul propriei familii, când Alexandre, fiul ei, o violează, la o petrecere cu droguri și băutură, pe Mila, fiica lui Adam Wizman, ambele familii devenind ținta atacurilor virulente din mass-media, fiind astfel nevoite să-și reorganizeze viața, prioritățile, alegerile. Cartea se transformă treptat într-un amplu rechizitoriu, care combină aspectele juridice cu cele etice și psiho-afective, cea de-a doua parte a romanului centrându-se pe etapele cazului de viol, dezbătut în instanță, după toate regulile unui proces în acest sens. Sunt secvențe dure, pe alocuri insuportabile, căci se insistă (uneori excesiv) pe componenta emoțională, miza fiind aceea de anticipare a efectelor pe termen lung, a deturnării unor destine etc. Mila și Alexandre sunt deopotrivă vinovați și victime în experiența prin care trec și în desfășurătorul procesului juridic; tânărul nu pare să conștientizeze monstruozitatea actului pe care l-a săvârșit și pe care, din cauza amestecului alcool-droguri, nu și-l amintește, iar Mila are o stimă de sine scăzută, prinsă fiind între regulile impuse de familie (în special de mama ei) și propriile dorințe, incomplet asumate. Pe de altă parte, prozatoarea prezintă anterior mediul în care se naște și crește fiecare dintre cei doi tineri, accentuând ideea potrivit căreia presiunea exercitată de părinți și așteptările acestora se pot solda cu drame ireparabile. Performând la școală, cu promisiunea certă a unor studii superioare în America, Alexandre clachează în plan emoțional, confruntându-se cu spectrul unei sinucideri ratate și cu o relație erotică întreruptă brusc, prin imixtiunea brutală a tatălui, lucru de care află ulterior. Când Claire părăsește căminul conjugal și se mută împreună cu Adam, Alexandre o cunoaște pe Mila, un soi de soră vitregă de care, teoretic, ar trebui să aibă grijă. Violul de care se face vinovat aruncă în aer toate aparențele. Împăratul e deodată gol în fața mulțimii înfometate și nemiloase. Împăratul, ați ghicit, e familia, sfânta familie din societatea zilelor noastre, silită să își asume imaginea din oglindă, să se replieze și, spășită, să meargă mai departe.

Nimeni și nimic nu este ceea ce vrea să pară. Exact ca în cazul testelor psihologice scrise, fiecare personaj e suficient de inteligent încât să bifeze exact răspunsurile care se așteaptă de la el, ascunzându-și, cu mai multă sau mai puțină abilitate, minusurile, fricile sau dorințele intime. În special Alexandre exersează în acest sens, astfel încât, aparent, e greu să crezi că un tânăr ca el, plin de calități, cum îl descriu membrii familiei, colegii, prietenii sau cunoscuții, ar putea fi capabil de un act monstruos. De fapt, atrage atenția indirect autoarea, suntem defecți într-o lume, într-o societate ea însăși defectă, căci nu doar instituția căsătoriei/familiei e defectă, ci întreg mecanismul social. Ne temem că, din cauza vârstei, vom fi înlocuiți la serviciu, ca Jean Farel. Că vom atârna, ca un apendice, de relația cu un bărbat căsătorit, ne vom îmbolnăvi și vom muri singure, ca Francoise. Că nu ne va iubi nimeni sau că nu ne vom depăși puseul claustrofobic, precum Mila. Că vom fi arătați cu degetul, precum Alexandre.

Societatea exercită presiuni insuportabile. Familia, conformistă și abilă în camuflaje, exercită presiune. Sinele nostru, forțat permanent, exercită presiune. Bărbații exercită presiune asupra femeilor. Și invers. Trăim cu toții pe buza subțire a prăpastiei dintre ceea ce vrem să fim și ceea ce suntem presați zilnic să devenim…

Lucrurile omenești de Karine Tuil