Între rock și rap e loc pentru un musical – „Ferma animalelor” în regia lui Zoltán Puskás

M-am dus la Cluj-Napoca cu gândul că se închide un cerc. Unul al fricii și panicii paroxistice din care fiecare a ieșit cum a putut, dar mai ales când a găsit cele mai bune căi. Nu (ne) va fi deloc ușor să vorbim despre ce-a fost, după cum ne va trebui foarte mult să înțelegem cu adevărat că o pandemie (de coronavirus, în cazul de față) are și rolul de a ne testa instinctele de supraviețuire și conservare, după cum și pe cele de autoprotecție. Din păcate, dacă e să numărăm victimele (nu, nu mă refer la cei direct afectați de boală sau la decesele cauzate de virus), omenirea este mult mai puțin pregătită pentru un război decât era acum 200 sau 300 de ani. Avem arme, bombă atomică, descoperiri științifice nenumărate, dar nu mai avem reflexe, curiozitatea de a căuta în spatele zidului, capacitatea de a găsi soluții ad-hoc și de a depăși obstacole aparent insurmontabile. Ne lăsăm copleșiți de frică, invocăm anxietatea ca principală formă de adaptare la o realitate improprie și invocăm sfântul psiholog ca fiind omul-bun-să-rezolve-orice. Ce-am găsit la Cluj a fost cu mult peste așteptările mele: strada vie, agitată, zgomotoasă – chiar dacă nu chiar „ca în vremurile bune”, dar pe aproape – aleile curate, magazinele deschise după orar normal (chiar dacă în multe locuri nu mai e ce-a fost mai acum un an, semn că falimentul și-a spus cuvântul sau că oamenii s-au reorientat) și terase aglomerate, dar nu la modul excesiv. Uitându-mă la oameni, mi-am dat seama că unii dintre ei se comportă ca și cum ar fi ieșit dintr-un război lung și istovitor. Am sperat din tot sufletul să nu regăsesc această stare și la actorii trupei Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Și n-am găsit-o!

Când spui Ferma animalelor spui George Orwell, carte sau desen animat, unul mai celebru decât celălalt. Dar nici prin cap nu-mi trecea că o să asociez celebrul titlu și cu un musical. De fapt, cu un spectacol aflat la granița dintre musical și operă rock. Zoltán Puskás nu e la prima ispravă de acest gen, de altfel văzusem Vrăjitorul din Oz lucrat cu aceiași trupă, dar îmi ieșise complet din cap legătura dintre nume și genul de spectacol. A ieșit ceva pe cât de original, pe atât de viu și dinamic, un spectacol de mai bine de o oră și jumătate, în care nu există timpi morți, ci doar pasaje de trecere, dar și acelea muzicale. O performanță pentru care s-a lucrat foarte mult, dovadă că nu există pași stângaci, lipsă de coordonare sau falsete. Niciun aspect lăsat la întâmplare, pentru că Zoltán Puskás știe că un musical ca să cucerească definitiv publicul și să-l determine să revină în sală de n ori trebuie să fie perfect! Ori la astfel de spectacole se vede imediat dacă actorul are sau nu are condiție fizică, voce lucrată sau, din contra, prost întreținută, corp lipsit de reflexe sau apatie în abordarea rolului. De aceea distribuția trebuie foarte bine gândită, dar și oamenii (actori și echipa tehnică, deopotrivă) puși la treabă. Așa se face că Zoltán Puskás aduce în fața spectatorilor o trupă de actori care pare că n-a avut deloc pauză de reprezentații (cu sau fără public), iar ca riscul să fie și mai mare, a combinat la nivel de distribuție (aproape) toate generațiile de actori care alcătuiesc astăzi trupa Maghiarului clujean. Deși textul a fost astfel conceput încât să pună în evidență tarele naturii umane – egocentrismul, dorința avidă de putere și de dominație absolută – spectatorul vede preumblându-se prin fața ochilor (asemenea unei defilări, dar de cu totul altă natură decât cea specifică comunismului sau nazismului, o să revin asupra ideii) un singur corp, o trupă definită perfect de sintagma „Toți pentru unul!”. Asta nu-l împiedică pe spectator să admire pe unul sau altul dintre actorii lui preferați sau pe cei mai nou-veniți în trupă.

O scenă care aduce foarte mult cu un ring de box, dar corzile sunt înlocuite cu bare de fier, iar în centrul scenei tronează „ferma”. Scenografie aproape absentă, în afara scaunelor din casă și a portretelor uriașe care acoperă spatele scenei de la un punct încolo, nu există niciun alt element de decor fix sau mobil. Dar lumina suplinește această absență voită a decorului, ea îmbrăcând personajele în straturi succesive de calități sau defecte; în acest mod devine posibilă transformarea animalelor de la fermă din simple dobitoace în animale cu personalitate (vi se par cunoscute expresiile, nu-i așa?). Pe de altă parte, tot lumina conturează cadrul, dă notă de momentul spectacolului; dacă intră cineva intempestiv în sală la mijlocul reprezentației, poate să-și dea seama rapid în ce moment al acțiunii se află. Lumina transformă și costumele. Andrea Ledenják a gândit pentru fiecare personaj detalii care dau notă de animal, dar și de momentul acțiunii în sine; costumele porcilor care seamănă izbitor cu cele naziste, cele ale oilor care sunt albe, dar și pline de lațe, găinile au bluze cu mâneci largi, care atunci când actrițele dau din brațe creează senzația unor aripi de păsări zburătăcite etc. Cel mai mult mi-au plăcut costumele lui Boxer și Benjamin, dar și al lui Moise. Deloc de ignorat coafurile – nu vreau să mă gândesc cât timp ia să faci crestele găinilor sau cozile care seamănă izbitor cu coamele cailor. În tot acest decor, nimic nu este lăsat la întâmplare, tocmai pentru că în simplitatea lui orice amănunt se vede foarte bine din orice colț al sălii de spectacol.

În ciuda faptului că distribuția este numeroasă, scena nu pare a fi niciodată prea mică, asta și pentru că se folosește și înălțimea – supraînălțarea fermei – dar și se intră cu pasarela până spre rândul zece din sală. Pasarelă care aduce a catwalk, deci trimite cu gândul la defilări. Defilările fasciste au foarte multe în comun cu cele comuniste; chiar dacă cauzele diferă, efectul este același – instalarea psihozei de masă, deci calea spre dominație prin teroare devine mult prea scurtă ca să mai poți reacționa. Regizorul este perfect conștient de acest lucru și imprimă dinamism spectacolului cu ajutorul acestor defilări, care sunt de toate formele – oamenii vin pe pasarelă ca să se bată cu animalele, găinile fac front comun și dansul lor seamănă mult cu o defilare în pas de marș forțat, porcii bat pasul pe loc și cântă din toți rărunchii de zici că mult-iubitul lor conducător e surd de-a binelea etc. Și în tot acest timp se cântă! Există foarte puține momente în care actorii nu se folosesc de voce, ori asta este o performanță în sine! Chiar dacă momentele de solo există, cei care nu cântă în acele momente se folosesc de pauze pentru a-și pregăti vocile pentru asalturile următoare! Mi-a trecut prin cap întrebarea, urmărindu-l pe Snowball cum dansează și cântă în același timp, oare cât slăbesc actorii pe reprezentație.

Așa cum a gândit Zoltán Puskás spectacolul, Ferma animalelor nu plictisește nici măcar un moment! Din contra, provoacă spectatorul și-l scoate lejer din zona de confort, paradoxul fiind că iese din sală cu o bună dispoziție de zile mari. Coregrafa Melinda Jakab (acum m-a convins definitiv că poate gândi un dans un orice cheie posibilă, având în vedere că au fost excelent potențate pasajele de rap, dar și cele de rock, de cele de musical propriu-zis nici nu mai spun) a perceput muzica compusă de Dávid Klemm și Ervin Erős ca fiind personaj în sine. Așa se explică de ce momentul mulgerii vacii este lipsit total de penibil, dau doar un exemplu ad-hoc. Chiar dacă pe alocuri sunetul mi s-a părut mult prea tare, spectacolul n-a avut de suferit, căci actorii au știut să se folosească de voci, dar și de aparatură ca să învingă dificultățile de moment. Au fost momente de rock când mi-am adus aminte de The Wall, show-ul de la București, dar amintirea e de bun augur, căci forța acestor momente a fost exact ce trebuia ca să dea plus de culoare reprezentației ca întreg.

Dacă pe Róbert Laczkó Vass l-am văzut cântând inclusiv operă, nici prin cap nu-mi trecea că o să aud cântând pe Csilla Varga. Pe Csilla Albert o văzusem și în Vrăjitorul din Oz, așa că a fost plăcută reîntâlnirea cu ea în rol de corb, de data aceasta. Excelent asumate rolurile de cal, respectiv măgar de către Ervin Szűcs, respectiv Szabolcs Balla (actori din generații diferite, dar foarte talentați și profesioniști deopotrivă). Excelent gândit tandemul Napoleon (Gábor Viola) – Snowball (Loránd Farkas). Viola mi-a adus aminte de ce rol face în Neguțătorul din Veneția, iar Farkas mi-a reconfirmat opinia că este un actor care va avea din ce în ce mai multe de spus pe scenă, acumulând straturi de experiență de la rol la rol. Foarte bine gândite și asumate roluri de grup – găinile și porcii, ba chiar și oile, trebuie să dea notă că fac parte din aceeași clasă/din același grup, dar în același timp să dea notă de toate slăbiciunile cu care sunt asociate animalele sau păsările respective.

Un spectacol care m-a luat total prin surprindere (recunosc!), dar care m-a și bucurat cu asupra de măsură, deopotrivă. Un spectacol care dă voie introspecției să-și ia partea leului, dar care aduce la cote foarte mari și bună dispoziția, ceea ce mai rar se întâmplă pe o scenă românească de teatru. Sper ca numărul reprezentațiilor să fie pe măsură, astfel încât actorii să fie răsplătiți cu valuri de aplauze la fiecare ieșire la scenă deschisă.