Atunci când am început să merg la Teatrul Maghiar, în toamna lui 2009, tocmai îl descoperisem pe Cehov, și fiind eu însămi alcătuită din scene pitorești și fervori tinerești, nu făceam decât să decupez din personaje laturile lor stranii, extremele, fără să sesizez vreun joc aparte de lumini mai difuze, dar mai adânci. Prima receptare a fost pur afectivă („m-am întors într-o stare atât de furibund romantică…”, notam în ianuarie 2010, după primul Cehov). Nu eram un spectator prea dornic să-și analizeze plăcerea, ci doar să și-o admire. Eram un diletant destul de talentat, deloc ambițios, și probabil aș fi refuzat cu obstinație să-mi înșir ideile despre spectacol, tocmai pentru că erau într-o atât de mare măsură invadate de sentimente amestecate, încât ceva din mine ținea cu tot dinadinsul să persevereze în farmecul acestei dezordini existențiale.
Acum, la o zi după Livada de vișini a lui Yuri Kordonsky, premiera ce a deschis stagiunea curentă a Teatrului Maghiar, mi-am amintit cum se încheie Idiotul, anume cu vehemența Lizavetei Prokofievna împotriva străinătății:
„Destul ne-am distrat, e timpul să dăm ascultare înțelepciunii, căci toate astea, și străinătățile, și toată Europa voastră, nu sunt decât niște fantezii, și noi toți, în străinătate, nu suntem decât o fantezie…”(Idiotul, Rao, 2001, p. 764)
După o viață agitată la Paris, Liubov Andreevna se confruntă cu realitatea propriului trecut, pe cale de a fi înstrăinat prin iminenta scoatere la licitație a livezii de vișini. Ea se întoarce într-un spațiu al memoriei care-și cere drepturile. Comunitatea care trăiește expulzarea forțată din leagănul celor mai scumpe amintiri nu este defel atipică, ci exemplară pentru esența sufletului rus: rătăcirea și cheltuirea de sine.
„Cum viața însăși e făcută numai din senzații, nu s-ar putea oare spune că gustul universal al tuturor făpturilor dăruite cu viață e să fie avertizate că trăiesc, prin senzațiile cele mai puternice cu putință? Oamenii din Nord au puțină viață; vezi încetineala mișcărilor lor. Dolcele far niente al italienilor e plăcerea de-a te bucura de emoțiile sufletului, tolănit alene pe-un divan, plăcere imposibilă dacă gonești toată ziua călare sau într-o droșcă, ca englezul sau ca rusul. Pe un divan, oamenii aceștia ar muri de plictiseală. În sufletele lor nu-i nimic de privit.” (Stendhal, Despre dragoste, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 268)
Totuși, aici la sfârșit, Stendhal se înșală: câte nu sunt de privit în acest vârtej rusesc! Ființe frământate de pasiuni, vicioase, legate de patrie, exuberante, care una-două au poftă să încropească o chermeză. E drept, oamenii lui Cehov ne sunt prezentați în trecere, cu omisiuni elementare, așadar suntem nevoiți să speculăm pe seama potențialului lor tragic. Sunt oratori excelenți, sunt plini de cuvinte mari, dar nu și de fapte:
„…cei mai mulți dintre cei ce se dau filosofi sunt cam de tipul acesta – Lipsiți de fapte și plini de vorbe.” (Epictet, Manualul, Minerva, 1977, p. 62).
Ce face slavul toată ziulica? Vorbește, vorbește, nu se mai oprește din vorbit, nu are astâmpăr, se lamentează, își face iluzii, trăiește clipa, încearcă să soarbă până și picăturile ce se preling de pe cupa vieții. Sufletul rus aleargă și nu se mai oprește, vrea să cuprindă cu toate simțurile lumea, și tânjește grozav după martori, vrea să râdă și să plângă printre semenii săi. Cehov ne arată cât de umani putem fi, cu toate stângăciile, aspirațiile înalte și încercările noastre, cât de aprigă este nevoia noastră de comuniune, de a ne împărtăși frământările și bucuriile. Zweig surprinde perfect acest spirit năvalnic, rememorându-și impresiile de la o serie de conferințe la Moscova:
„Timpul ți se pulveriza printre degete și totuși fiecare secundă plesnea de prea multele prilejuri de-a privi și de-a observa și de-a discuta; în toate acestea era o anumită febrilitate și simțeai că te invadează pe tăcute acea tainică aprindere rusească a sufletului și plăcerea nepotolită de-a proiecta în afară sentimente și idei încă în stare incandescentă. Fără să știi bine de ce și pentru ce, te cuprindea o ușoară exaltare, atmosfera, agitată și nouă, era de-așa natură; părea că în piept începea deja să-ți bată o inimă de rus.” (Stefan Zweig, Lumea de ieri, Editura Univers, 1988, p. 317)
Yuri Kordonsky lucrează într-o manieră extatică, poetică, îngăduind ochiului nostru să vadă cu sufletul. Pereții camerei copilăriei sunt transparenți, iar dincolo de ei ni se arată cei trecuți în neființă; chipurile lor strălucesc mai departe în inima noastră. Trecutul își proiectează umbrele gigantice pe acești pereți acoperiți cu amprentele prefacerilor și uitării. E același LOC REAL kantorian:
„Iată camera copilăriei mele,/ pe care o aranjez încontinuu până la capăt,/ și care încontinuu moare. (…) Poate că ritmul pulsatoriu/ ce revine continuu,/ terminat cu un gol zadarnic,/ este, de fapt, o proprietate a AMINTIRII.” (Tadeusz Kantor, Scrieri despre teatru, Editura Creiron, 2014, p. 100)
Cu toți avem o livadă de vișini, fie dispărută, fie pe cale de dispariție. Există momente în care legătura dintre inima și memoria noastră se întrerupe, cum zice Proust; atunci livada de vișini este locul unde legătura are șansa de a se reface. Avem libertatea de a ne pierde și de a ne regăsi în livada noastră de vișini. Livada de vișini este invizibilă și impalpabilă, poate chiar o invenție de-a noastră. Numai că trebuie să privim adevărul în față, să încetăm să ne mai victimizăm și să ne răscumpărăm cumva trecutul, inclusiv livada de vișini.
Și în Livada de vișini, și mai înainte, la În Adâncuri am remarcat o enigmatică inserție despre Actorul care-și face seama. Un fular, o unealtă a sfîșierii ultime. Dar și livada de vișini, și scena, și actorul, și cuvintele scrise, nu sunt ele toate nevăzute? Dacă suntem legați la ochi cu o eșarfă eterică, îmbătați de iluzii, dacă eșarfa poate ajunge ștreang atunci când nu mai ascunde adevărul, în pofida a tot și a toate, materiile nevăzute lasă urme pe acești pereți străvezii din carne și visuri pe care timpul ne scrie povestea.
