Literatură în vremea izolării – jurnal de lectură

Vremurile pe care le trăim ne-au determinat (cel puțin pe unii dintre noi) să ieșim din așa zisa zonă de confort și să căutăm soluții pentru a ne umple mult prea multul timp liber pe care îl avem la dispoziție. Dar, totodată, exercițiul de sinceritate pe care, vrem=nu-vrem, trebuie să îl rezolvăm, a generat și generează în continuare soluții ingenioase și readuce în prim plan complexitatea ființei umane redusă de societatea de consum la o rutină bolnăvicioasă. Titlul, o parafrazare a romanului cult al lui Garcia Marquez, reflectă introspecția și revizuirea propriilor repere literare, pe care, din diferite motive/pretexte, le neglijasem (unii dintre noi nepermis de mult). Deși mass-media a exagerat reperele „izolării” generate de confruntarea cu un virus care ne-a demonstrat că nu prea am reușit să învățăm mare lucru din experiențele precedente (vezi epidemiile de ciumă din Evul Mediu și începuturile modernității, epidemiile de holeră, tifos exantematic sau faimoasa gripă spaniolă din 1918-1920), la o analiză la rece se poate remarca faptul că nu e vorba de o izolare strictu senso. Da, știu, unii veți zice imediat că ne-au fost încălcate drepturi și libertăți fundamentale, dar să fim sinceri: starea de urgență presupune tocmai o astfel de îngrădire (atenție: îngrădire sau suspendare, nu anulare sau încălcare), iar mecanismele psihologice activate odată cu restricțiile de mișcare în spațiul public ne-au provocat la un adevărat exercițiu de sinceritate cu noi înșine. De câtă vreme nu mai avusesem un dialog sincer cu propria noastră conștiință, de câtă vreme neglijasem pasiunile/hobbyurile noastre sau de câtă vreme nu mai avusesem un dialog sincer cu cei apropriați nouă?

Această rupere de ritm ne-a permis multora dintre noi să luăm la răsfoit cărțile lăsate în așteptare de prea mult timp sau să reluăm lectura unor volume care ne-au marcat adolescența sau tinerețea. Pe de altă parte ne-am putut testa „limitele” în ceea ce privește genurile literare; dacă până acum am preferat doar unele specii și genuri literare, în aceste zile am putut citi autori „exotici” sau volume pe care acum 10 sau 15 ani sigur nu le-am fi luat de pe rafturile librăriilor. În felul acesta alternativa citit – vizionat diferite programe/filme la televizor sau în mediul on-line va avea un câștigător surprinzător: lectura ne va acapara pe nesimțite. Dacă în anii adolescenței sau ai primei tinereți am fost mari consumatori de romane polițiste, „izolarea” reprezintă în prilej fericit de a relua lectura unor clasici ai genului, dar și de a citi autori din noul val. Cine vor fi câștigătorii: clasicii sau scriitorii noii generații? Răspunsul nu poate fi decât unul personal. Editurile din România ne ajută în acest sens; de exemplu, Editura Nemira a obținut drepturile de autor pentru seria de autor Rodica Ojog-Brașoveanu (ale cărei personaje au stârnit multe zâmbete în anii ’70 și ’80 ai secolului XX), iar Editura Trei, în cadrul Fiction Connection, a adus pe rafturi romane ale căror intrigi ne dezvăluie realitatea dură a zilelor noastre (traficul de droguri, lumea transsexualilor, violența domestică etc.). Cititorul care nu este familiarizat cu genul policier se va trezi fără să realizeze dependent de romanele polițiste. Rodica Ojog-Brașoveanu este o maestră în ceea ce privește construcția intrigii, dar și a personajelor cheie; este imposibil ca descrierile sale deosebit de plastice să nu îți stârnească zâmbete și asocieri inevitabile cu propriul tău univers interior și exterior:

„Minerva sosi indispusă acasă. Îi trase un șut lui Spiridon, care găsind deschis frigiderul gustase nițeluș din toate, apoi intră în baie. Un duș scoțian crâncen, gheață și clocot alternate de vreo douăsprezece ori.

Ieși ca un rac, strâns înfășurată în capot. Gluga albă avea în spate un ciucur lung care se bălăngănea ca o pendulă. Bău cafeaua pe îndelete meditând profund. Din când în când sorbea din cocktailul Minerva III: suc de roșii, un deget de esență de mentă și cincizeci de grame de lichior indian. Înăuntru stoarse două lămâi.

Invitat cândva, locotenentul Dobrescu renunțase pentru totdeauna la intenția de a degusta și primele două variante. De altfel, imediat după aceea intrase în concediu medical: o deprimare inexplicabilă.

Deschise dulapul – faimosul dulap – o debara care ocupa tot peretele. Părea stranie înghesuiala aceea fistichie de haine, peruci și pălării, rochii, truse de machiaj, costume și accesorii, față de sobrietatea vestimentară invariabilă a maiorului Tutovan: taior bărbătesc, ghete, ciorapi trei sferturi. Te puteai crede în magazia unui teatru și pe undeva impresia nu era cu totul falsă. Acea fantastică colecție de boarfe reprezenta garderoba profesională a Minervei.” (Rodica Ojog-Brașoveanu, Minerva se dezlănțuie, ediția a II -a, Editura Nemira, București, 2015, p. 57 – 58)

Construcția atentă a personajelor se poate remarca în mai toate romanele autoarei, la fel și dialogurile interioare realiste ale personajului principal sau scenele hitchcockiene:

«Se uitau crispați la maior. Priviri înfricoșătoare, amestec de groază, disperare și încă ceva, cel mai tulburător poate: sentimentul cumplit al neputinței, piatra infailibil gonită la vale, sfidând obstacolele. Capătul e undeva în adâncuri, tenebre neexplorate, necunoscutul înspăimântător…

Cristea își privi instinctiv ceasul.

„Cinci și jumătate. A murit.. Ce absurd! De o oră sau de o veșnicie. Și vântul.. Vântul ăsta înnebunitor, obsedant!”

Vântul gâfâia, mătura grădina, îmbrățișa zidurile, le zgâlțâia încăpățânat, neobosit. Țipa, gemea jalnic, se năpustea orb în ferestre.

-Dumnezeule! Suspină Monica Ciuvăț. Ce infern!

Țineau toți câte un plic alb în mână. Inginerul Mihăilă îl întinse primul.

-Uitați-vă ce-am primit.

Câteva cuvinte. Aceleași litere de tipar scrise cu stânga.” (Rodica Ojog-Brașoveanu, Anchetă în infern, Editura Nemira, 2015, p. 133)

Dacă cititorul este un consumator de seriale polițiste, mai ales americane, se va trezi citind pe nerăsuflate romanul autorului englez M.J. Arlidge, Ghici cine moare primul, publicat de Editura Trei în 2015. La fel ca Ojog-Brașoveanu, Arlidge stăpânește foarte bine tehnicile romanului noir, intriga fiind gestionată atent, poate și datorită experienței de producător de televiziune a autorului. Creatorul personajului Helen Grace reușește să îmbine dialogurile interioare cu descrieri realiste ale peisajului predominant urban, drama inspectorului de poliție fiind dezvăluită pas cu pas. Pe de altă parte, cititorul poate observa cu ușurință clișeele specifice producțiilor de televiziune (inclusiv vocabularul necenzurat și scenele violente, drept pentru care nu aș recomanda astfel de cărți unor tineri sub 18 ani), dar din fericire Arlidge le dozează cu destul de multă atenție:

„Emilia Garanita. O altă ambuscadă. Chiar trebuie să fiu mai atentă, și-a spus Helen, altfel i se urcă la cap dacă mă prinde așa des.

-Nu-i nevoie, a zis Helen punând o bancnotă de zece lire în palma întinsă.

Proprietarul se holba ostentativ la Emilia. O fi fost din cauză c-o recunoștea din ziar, sau din cauza chipului ei distrus? Pentru o clipă, Helen a resimțit o fărâmă de compasiune pentru rivala ei.

-Ce mai faci, Emilia? Arăți bine.

-Pentru tine-mi fac griji. Cum reușești să te descurci cu trei crime deodată?

-Așa cum ți-am mai spus, moartea lui Ben Holland a fost un acci…

-Sam Fisher, Ben Holland, Martina Robins. Cu toții uciși. Așa ceva nu s-a mai pomenit în Southampton. De fiecare dată în locuri izolate, și niște crime ieșite din comun. Cu ce avem de-a face aici?

Se vedea reportofonul în mâna Emiliei, care spera pesemne să-nregistreze jena lui Helen – sau poate că trăgea speranță s-o facă de rușine?

Speculații, Emilia. Dar nădăjduiesc să-ți pot oferi ceva mai substanțial cât de curând. Avem chiar acum pe cineva în arest, care ne ajută să înaintăm cu investigațiile. Poți să publici asta dacă dorești. Nu e o speculație. E un fapt. Mai publicați și fapte, nu?

Și cu asta plecat. Pe drumul de întoarcere spre sediu, Helen pășea cu însuflețire. Era minunat să deții superioritatea o dată. A tras adânc din țigară, savurând în minte ce avea să urmeze.” (M.J. Arlidge, Cine moare primul, Editura Trei, București, 2015, p. 220-221)

Pentru a ieși din rutină și pentru a savura primăvara, care parcă ne face în ciudă cu copacii înfloriți până la refuz, putem aborda un cu totul alt gen de literatură, care reflectă sensibilitatea și capacitatea noastră de introspecție, gen în care autorii asiatici sunt maeștri. Dacă până spre sfârșitul secolului XX, cititorul român era mult prea puțin familiarizat cu literatura asiatică (noroc cu Nichita Stănescu și apetitul acestuia pentru haiku-uri), mai apoi lucrurile au început să se schimbe treptat. Editurile consacrate încep să publice traduceri ale unor autori japonezi și chinezi, iar mai nou și coreeni sau vietnamezi. În ceea ce privește autorii indieni, lucrurile stau un pic diferit: există două categorii principale de scriitori indieni: cei care scriu în maniera asiatică tradițională (mai puțin traduși la noi) și cei care scriu în maniera occidentală (efect al colonialismului britanic), mult mai cunoscuți și apreciați în mai toată Europa, iar Mircea Eliade are marele merit de a ne fi familiarizat cu complexitatea culturii și civilizației indiene.

O surpriză deosebit de plăcută o reprezintă autoarea sud-coreeană Han Kang, ale cărei bijuterii literare au fost traduse (excelent de către Iolanda Prodan) și tipărite la Editura ART, în colecția Musai. După publicarea volumului Vegetariana, în 2019 apare în limba română o carte atipică inclusiv prin copertă, intitulată Cartea albă. Cele trei capitole, intitulate foarte sugestiv Eu, Ea și În albul vieții și al morții, sintetizează gândurile și eforturile unei femei ajunsă la deplina maturitate, dar încă tânără, de a asimila decesul multe prea prematur al surorii mai mici. În civilizația extrem orientală albul este culoarea doliului, doliu pe care personajul principal îl poartă neașteptat de mulți ani, dar pe care, într-un final, după ce face o călătorie oarecum de exorcizare în Europa răsăriteană, reușește să îl integreze în structurile profunde ale personalităţii sale:

„Într-o după amiază de vară târzie, în timp ce trecea prin fața unui bloc, văzu o femeie într-un balcon de la etajul al doilea: se chinuia să-și strângă rufele uscate și câteva îi scăpaseră peste balustradă. O batistă, cea mai leneșă dintre ele, pluti mult timp în văzduh înainte să aterizeze pe trotuar. Fâlfâia temătoare, ca o pasăre cu aripile pe jumătate deschise, ca un suflet care, după ce-și părăsește trupul, cercetează prudent tărâmul unde vrea să-și găsească liniștea.” (Han Kang, Cartea albă, Editura ART, 2019, p. 95-96)

Tânăra femeie înțelege că nu are cum să evite albul, mult prea prezent în tot ce o înconjoară, ci, pentru a putea să evolueze și să relaționeze cu semenii săi, trebuie să îl accepte. Treptat, prin experiențele senzoriale de care aparte, îi descoperă frumusețea infinită în lucruri mai mult decât banale, dar și în dialogurile persoanelor cu care se intersectează:

„Își aduce aminte de unul dintre șefii ei, un bărbat de vârstă mijlocie. Cândva, acesta îi mărturisise că-i era dor de fosta lui iubită și că ar vrea s-o reîntâlnească atunci când părul îi va fi alb și moale ca penele păsărilor. Vreau neapărat s-o mai văd o dată, atunci când amândoi vom fi bătrâni… doar atunci când până și ultimul fir de păr ne va fi albit.

                                                            ***

            Cu siguranță, atunci și doar atunci va fi momentul în care ar vrea s- vadă din nou.

            Doar atunci când tinerețea și vigoarea trupurilor vor fi fost de mult dispărute.

            Doar atunci când nu va mai fi rămas timp pentru dorință și pasiune.

            Doar atunci când după revedere nu va mai fi rămas decât despărțirea.

            O despărțire pentru totdeauna, după ce amândoi își vor fi părăsit propriile trupuri.” (Han Kang, p. 119-120)

Autorul japonez Yukio Mishima, tradus și publicat de Editura Humanitas Fiction, într-o serie de autor, în cadrul colecției Raftul Denisei, ne readuce în prim plan amestecul de sensibilitate și brutalitate specific spiritului japonez, care generează o adevărată stare de confuzie în rândul europenilor. Volumul de povestiri intitulată O dimineață de iubire pură, publicată în 2019, ne oferă șansa de a ne destrăma confuzia, iar, odată cu pătrunderea pas cu pas în universul magic al civilizației Țării Soarelui Răsare, putem înțelege firescul relațiilor interumane, normalitatea japonezilor, care au propriile dileme, situații în care trebuie să aleagă între bine și rău. Yukio Mishima se dovedește un maestru în construcția personajelor, dar și a intrigii, iar cititorul familiarizat nu se poate abține să nu observe unele similitudini cu Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami (tradusă și publicată la Editura Polirom):

„Rămas singur, m-am întins pe spate și am studiat transparența pânzei umbrelei, clătinată ușor de briză. Din când în când, pe deasupra mai trecea silueta unui nor. Mi se părea că mă aflu sub o cupolă. Briza mării, în care se amestecau firicele sclipitoare de nisip, ca niște semințe de flori, îmi ajungea pe obraji, înmiresmată. Avea în ea ceva ademenitor. N-am mai putut continua lectura. Poate confundam emoția de a simți singurătatea în mulțime cu o invitație. În orice caz, dacă spiritul de aventură, dăunător, pe care mi-l insuflaseră multele cărți citite (chiar cea de sub ochii mei era – ce potriveală! – o carte de aventuri fascinante, cu suspans la tot pasul, care se chema Ochiijaguarului) se deșteptase astăzi în mine în asemenea măsură, oare asta nu însemna că zeul meu protector hotărâse deodată să ridice pânzele?” (Yukio Mishima, O dimineață de iubire pură, Editura Humanitas Fiction, 2019, p. 14-15)

Yukio Mishima reușește să îi creeze cititorului dependența de volumele sale, evoluția intrigii fiind atât de captivantă, încât practic acesta face parte din poveste, chiar dacă din postura de personaj neutru, care respiră odată cu unul sau altul dintre protagoniști:

«Știa. Din înaltul bolții întunecate, fără urmă de stele, vedea limpede ce se petrecea, prin ceața fumului de țigară. Mai degrabă „știa” decât „vedea”. Dacă ar fi privit în jos, la picioare, ar fi făcut un pas greșit. Era suficient ca sclipirea pantofiorilor ei argintați să sporească, fie și un pic, legănarea sârmei. Ar fi putut scăpa ușor de treaba primejdioasă pe care o făcea, lăsându-se să cadă peste trupul băiatului.

Însă fata, cu rochița ei scurtă din voal care tremura ușor, trebuia să mai mențină puțin echilibrul dureros al vieții.

În cele din urmă, a ajuns de partea cealaltă. Astfel, era prima dată când ducea până la capăt numărul de mers pe sârmă. Dar spectatorii, care se îmbrânceau și strigau, n-au avut ochi să vadă minunea de deasupra capetelor lor. Numai directorul a urmărit perfecțiunea traversării, nemișcat în umbra cortinei, îmbrâncit doar din când în când de câte cineva care nu-l recunoscuse că era directorul circului.» (Yukio Mishima, p. 91-92)

Iată că, indiferent de ce alegem să citim, lectura ne dă șansa de a ne demonta unele prejudecăți, de a renunța (fie și numai pentru o vreme) la unele stereotipii și de a ne petrece timpul savurând într-un mod cât se poate de plăcut și constructiv.

Minerva se dezlănțuie de Rodica Ojog-Brașoveanu