Richard al III-lea și provocarea aducerii în contemporaneitate

În Richard al III-lea e sânge mult, mult mai mult decât ar accepta astăzi unii cenzori. Conform normelor în vigoare, piesa scrisă de Shakespeare nu se recomandă nicicum unui public cititor aflat sub pragul de 14 ani. E firesc, dar eu aș muta accentul: nu recomand piesa (și, implicit, nici spectacolul) celor sub 14 ani din alte cauze – încrengătura de relații (anti)sociale aduse sub forma unui conglomerat din care s-a născut fresca unei epoci istorice este greu de descâlcit de cineva care încă n-are bine stabilite reperele de judecată valorică. Cum să judeci planurile lui Richard al III-lea și acțiunile lui când nu știi câte ceva despre Plantageneți, Războiul celor Două Roze și despre cum se făcea politică în anii (întunecați sau nu, îndepărtați cu certitudine) secolului al XV-lea? Dacă reducem judecata de valoare exclusiv la Richard al III-lea, fie el regent sau rege, riscăm să ne pierdem în balta de sânge care se tot lătește cu fiecare asasinat comandat sau săvârșit de el. Da, din acest punct de vedere, regele a fost un criminal în serie, un diabolic. Dar dacă lărgim sfera de interes și analiză, putem să găsim explicații logice pentru comportamentul lui Richard și pentru maniera lui de acțiune, ambele exacerbate de diformitatea lui fizică. Richard al IIIl-lea n-avut deloc o copilărie fericită, nici măcar pentru acele timpuri, la 18 ani lupta deja și era factor decisiv pentru câștigarea a două mari bătălii, toate acestea concură la crearea unui portret de încărcat de nefiresc, cum rar mai găsim în istoria universală.

Shakespeare a scris povestea lui Richard al III-lea ținând cont de toate aceste aspecte și a dat mână liberă celor care se încumetă la punerea în scenă a textului în ceea ce privește punerea accentului. Vrem baie de sânge, nicio problemă, diabolicul de Richard, duce de Gloucester, ne face poftele. Vrem hățiș de relații de curte, decizii politice prost luate și/sau prost aplicate, bătălii câștigate sau pierdute? Avem și așa ceva, pentru că Shakespeare a a adus în preajma lui Richard o întreagă curte regală. Nu l-a lăsat singur și nici n-a claustrat dialogul în jurul câtorva centre de interes. Așa se explică și de ce piesa este una dintre cele cu foarte multe montări, deși mulți s-ar grăbi să spună că în baia de sânge stă secretul.

Montarea în regia lui Gábor Tompa din 2008, coproducție a Teatrului Maghiar de Stat Cluj și a Teatrului Cetate din Gyula (Ungaria), este o aducere în contemporaneitate a tramei, de o asemenea manieră, încât accentul cade pe Richard, dar nu regele, cât pilonul central al unei politici menită să asigure viitorul casei regale a Angliei. Tompa are o viziune atipică de interpretare a textelor marelui Will, ceea ce poate șoca sau, dimpotrivă, bucura iubitorii de teatru. Ar merita o analiză separată felul cum integrează în același univers de discurs toate piesele lui Shakespeare pe care le-a montat de-a lungul anilor, de aceea nici nu insist în această direcție. Dar ceea ce trezește interesul la montarea din 2008 este felul cum a reușit să lege două mari crize din istoria omenirii – criza casei regale britanice și criza contemporană provocată de exacerbarea importanței mass-media și rolul acesteia în accentuarea procesului de globalizare. De aceea e și un pic mai dificil de acceptat viziunea regizorală – Richard ajunge personaj media, chemat în talk-show-uri să dea verdicte; dar Tompa a gândit bine personajul din acest punct de vedere, pentru că e vorba de impostura ridicată la rang de artă (și în secolul al XV-lea și astăzi). Toți cei care gravitează în jurul lui devin oportuniști, loiali sau nu; dar, stai, ce valoare mai are loialitatea când vorbim despre idoli și idolatrizare? Cred că aici rezidă și nediferențierea răului în montarea lui Gábor Tompa – răul nu are gradualitate; nu există crime mai abominabile decât altele; asasinatele copiilor sunt la fel de condamnabile din punct de vedere moral ca și orice altă crimă (săvârșită direct sau indirect de Richard, în numele unei glorii de stat sau doar pentru o cauză personală).

Foarte interesant este faptul că în montarea despre care vorbim aici nu există personaje feminine și personaje masculine. Mă refer la maniera de acțiune, nu la felul cum sunt îmbrăcați; în felul acesta costumul devine în viziunea regizorală aparență și nu semn distinctiv care poate fi luat ca reper. Costumele înșeală, induc în eroare, de aceea personajele intră și ies din scenă ca și cum ar fi niște marionete; pasul cadențat, care aduce cu pasul de defilare de pe podiumurile de modă ale contemporaneității este semn că în fața istoriei suntem toți la fel, nu prea mai contează sexul sau clasa socială căreia îi aparținem. Așadar, accentul cade pe faptele oamenilor, nu pe cine sunt aceștia. Așa se explică foarte bine scena în care regina prizează cocaină (dau un exemplu care-mi vine acum în minte); deși în scena respectivă sunt și bărbați și femei, comportamentul lor nu este foarte diferențiat din acest punct de vedere.

Muzica ca fond sonor, dar și ca personaj: unul care este tot timpul în scenă, obsedant prin prezență și iritant prin atitudinea defensivă. Vasile Șirli combină ritmurile de marș cu accentele care capătă statut de lait-motiv și survolează în acest fel peste drama istorică, transformând-o într-una mediatică. Este rețeta (una din ele) de care se folosesc realizatorii de talk-show-uri de astăzi – de la un punct încolo nu mai vorbim de identitate, ci de succes la public și de promovare de imagine, iar muzica face parte din „rețetar”. Richard devine în anumite momente o marionetă, în altele exponent al perfidiei adusă la rang de artă, schimbarea de accent se face cu ajutorul muzicii și prin repoziționare față de partenerii de scenă. De aici și viteza cu care se trece de la scenă la alta – practic nu simți când trece timpul te trezești că auzi replica cu „dați-mi un cal”.

Ca să închei excursul în punctul de unde am început revin la scenă ca loc al faptei. Încă de la intrarea primului personaj în scenă ne dăm seama că suntem într-un muzeu, unul al grozăviilor umane și al ororilor expuse la modul trivial. Măștile și cadravele mumificate, conservate în cele mai hidoase poziții, capetele de oameni mutilate, rânjind trivial sau încorsetate cu sârmă ghimpată sunt pe scenă tot timpul. Nu ies și nu intră, ci sunt doar mutate, cad cu zgomot sau capătă rol de primplan. Ele sunt vechea istorie, pretextul a cele ce se vor întâmpla. Dar, în același timp, ele sunt viitorul, premoniția conservată avant la lettre. Crimele lui Richard săvârșite în numele unei cauze personale vor face istorie, una deloc îngurgitabilă, dar de care va trebui să se țină seama.