E oficial, e vară și e vacanță. Și cum vacanțele aduc cu ele poftă de citit și nevoia de a căuta cărțile pe care nu le putem citi decât în vacanță, ne-am gândit să vă sugerăm patru cărți din patru domenii distincte, patru lecturi care vă vor captiva și vă vor „condimenta” vacanța. Toate sunt apariții editoriale Humanitas și Humanitas Fiction, ediții atent îngrijite, adnotate și cu traduceri (acolo unde este cazul) de cea mai bună calitate.
Andrei Pleșu, Despre inimă și alte eseuri, Humanitas, 2017
Suntem confiscați de „actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare. Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.(Andrei Pleșu)
«Să încercăm, acum, să deslușim portretul prostului. Care sunt trăsăturile lui distinctive? Cum îl recunoaștem? Întâi și întâi, prostul e cineva care crede că știe. E sigur de opinia sa, n-are dubii și e gata oricând să-ți explice și ție ce „știe” el, ca să nu mori prost. Dacă nu-nțelegi, sau nu ești de acord cu părerea lui, prostul ești tu, nu el! Cu acest tip de derapaj, de închipuire, s-a răfuit, metodic, Socrate, pentru a dovedi, în final, că adevărata înțelepciune e „să știi că nu știi”. Dinaintea unui interlocutor care, de regulă, se declară „expert”, sau măcar deținător al unor adevăruri subînțelese, Socrate declanșează o ofensivă logică demolatoare. „Ce e frumosul?” – îl întreabă, de pildă, filozoful pe tânărul Hippias, care, într-o primă faxză, e foarte sigur pe ele. „E simplu”, sună, prompt, răspunsul: „Frumosul e o fată frumoasă!” „Stai, nu te-am întrebat ce e frumos, te-am întrebat dacă știi ce înseamnă frumosul în general” – insistă Socrate. După care începe o discuție subtilă, la capătul căreia nu rezultă însă o definiție. Profesorul dovedește învățăcelului că problema e grea, că nici el însuși nu e în situația să dea un răspuns și că singura „achiziție” a dialogului e faptul că amândoi interlocutorii își recunosc limitele. Una peste alta, tema tuturor dialogurilor zise „aporetice” (adică fără rezultat cert) e vacuitatea senzației că „știi”, că ești la capăt de drum, când, de fapt, abia faci primii pași.
Asta îmi amintește de un episod din tinerețea studențească a a lui Constantin Noica, povestit chiar de el. Era la Facultatea de Filozofie, în timpul unui examen cu Nae Ionescu. Urma să fie examinat Mircea Vulcănescu, despre care toată lumea – inclusiv profesorul – știa că e perfect pregătit. În clipa în care, cu biletul în mână, strălucitul student se pregătea să răspundă, Nae i-a spus: „Îți dau 10, dar nu te ascult, ca să nu-ți închipui că știi ceva”. Suntem în plină tradiție socratică…»
Angus Fraser, Țiganii. Originile, migrația și prezența lor în Europa, Humanitas, 2017
Țiganii au refuzat încă de la misterioasa lor apariție în Europa, acum mai bine de nouă secole, să se adapteze stilului de viață sedentar și convențional pe care l-au întâlnit aici. Şi astăzi, cultura și obiceiurile lor sunt privite cu același ochi sceptic și cu aceleași prejudecăți, iar societatea modernă se încăpățânează în continuare să nu-i accepte ca atare și-i îndeamnă necontenit să se conformeze. Cu toate acestea, țiganii şi-au păstrat neatins miezul identitar. În această carte de căpătâi, Angus Fraser ne poartă, cu mare acuratețe documentară și cu talent literar, prin meandrele destinului cu totul excepțional al acestui popor.
Sir Angus Fraser s-a distins prin pasiunea pentru istoria puțin cunoscută a țiganilor. Contribuția lui rămâne unică prin îmbinarea de rigoare academică și empatie față de destinul acestui popor, pe care îl privește nu romanțat și sentimental, ci realist, ca pe un neam care a trecut prin multe încercări de-a lungul istoriei: de la migrația triburilor romani din nord-vestul Indiei la persecuțiile îndurate în țările unde s-au așezat; de la Holocaust până la dificultățile cu care țiganii se confruntă în prezent în Europa de Est și nu numai.
«Relația dintre țiganii din Spania și muzica pentru care aceștia au devenit renumiți este similară cu cea existentă între interpreții maghiari și cei ruși și repertoriile lor. Repertoriul, la origine, nu era al țiganilor, dar devenise între timp creația lor. Începând cu sfârșitul veacului al XV-lea, țiganii apar în rolul de interpreți ai cântecelor și dansurilor spaniole care în timpul procesului interpretativ vor dobândi un farmec gitan. Dansurile lor reprezentau o latură foarte populară a evenimentelor laice și religioase (precum procesiunile anuale organizate cu ocazia Joii Verzi), astfel că încercarea lui Filip IV de a pune capăt reprezentațiilor date de țigani nu a avut efectul scontat. Unele din formele vocale din Spania se transformă treptat, în ceea ce privește tema și exprimarea ei, și odată cu apariția în secolul al XIX-lea a ceea ce va fi cunoscut sub numele de flamenco, cultura din Andaluzia a simțit din plin influența stilului „gitano”. Pe timpul sălbaticei represiuni, flamenco-ul va trece printr-o îndelungată perioadă de gestație. În centru se află „cante jondo” (cântec profund), un stil muzical (sau mai precis trei stiluri – tonás, siguiriyas și soleares) care se naște, după părerea lui Mauel del Falla, dintr-o bază andaluză ce se va combina apoi cu elemente liturgice bizantine, dar și cu elemente arabe și țigănești. (Altele însă vor indica o influență evreiască). Dragostea, loialitatea, mândria, gelozia, răzbunarea, libertatea, persecuția, mâhnirea, moartea sunt toate motive ale acestui stil exprimat printr-o laconică sfidare și o ambiguitate comprimată. García Lorca descrie cante jondo drept „sunetul sângelui care țâșnește”. La început, cântărețul, care improviza în mod dramatic, nu avea nici un fel de acompaniament în afară de o bătaie ritmică. Chitara și dansul apar mai târziu, îmbogățind și consolidând „el cante” și dovedind în cele din urmă capacitatea de continuare a evoluției și de lărgire a conceptului de flamenco. Gama tipică pentru „cante flamenco” este frigiană (și anume tonalitatea reprezentată de clapele albe ale pianului, începând cu nota mi), o gamă care se întâlnește foarte frecvent din India și Persia, până în Turcia și Balcani; și totuși, după cât se pare, în Peninsula Iberică a ajuns mai degrabă prin intermediul maurilor decât al țiganilor.”
Radu Vancu, Zodia Cancerului. Jurnal 2012 – 2015, Humanitas, 2017
„Jurnalul lui Radu Vancu este o aventură intelectuală în sine. Mi s-a întâmplat rar să citesc notații atât de dense, atât de competente în zona culturală și atât de umane în cea emoțională. El confirmă un scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni și mai atotcuprinzători ai generației lui. Poet, universitar, activist cultural și civic, Radu Vancu pare unul dintre acei oameni cărora nimic din ce-i uman (și post-uman) nu le e străin.“ (MIRCEA CĂRTĂRESCU)
„Dacă înainte de acest jurnal era doar credință, acum mi s-a transformat în convingere: poezia e un gen al biograficului – iar jurnalul e un gen al liricului. Tot ce e mai intens în noi intră aici. Iar această intensitate face, exact ca-n poezie, o dublă mișcare: pe de-o parte, ne falsifică viața, pe de alta, îi aduce adevărul decisiv. Din punctul acesta de vedere, mon semblable, mon frère, jurnalul acesta e doar un lung poem. Nici mai mult, nici mai puțin de atât.“ (RADU VANCU)
19 martie Să demonstrezi că ești, totuși, posibil. Cam ăsta e sensul scrisului oricui. E o miză absolut imbecilă, chiar și la cei geniali. Și înțeleg de ce unii au putut spune că omul care scrie e, din capul locului, distrus. De fapt, singura rațiune pentru care ar trebui să scrii ar fi aceea de a demonstra că ești, totuși, imposibil.Și, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, există unii care au făcut-o deja – Kafka, Urmuz, Mircea Ivănescu. Toși trei (și alți câțiva, puțini, ca ei) au scris împotriva lor, încercând cu disperare nu doar să arate că sunt imposibili, dar chiar să-și facă imposibilă existența. La propriu. Încât, chiar dacă nu și-au tras toți efectiv un glonț în tâmplă într-un boschet din centrul Bucureștiului (așa cum a făcut cel mai radical, dar nu și cel maibun dintre ei), literatura lor a fost totuși de o eficiență suicidară comparabilă.
Însă mă întreb dacă nu cumva calculul lor a fost greșit – abia literatura lor imposibilă & strălucitoare ni-i face posibili. Cu cât mai imposibilă ea, cu atât mai posibili ei. Gândind asta, mă simt numaidecât vinovat față de ei; ca și cum le-aș lua ceva ce li se cuvenea fără drept de apel.
La naiba cu toate calculele v cazuistica asta – ideal e să nu scrii, abia asta e cu adevărat moral. Și bineînțeles că, de îndată ce gândesc propoziția asta, mă și năpustesc pe tastatură s-o transcriu.
20 martie S-o transcriu, ziceam așadar ieri; prin urmare, scrisul nu poate fi oprit decât dacă-ți poți deconecta tastatura din creier. Gândul liniștitor că asta se va întâmpla inevitabil cândva.
Și, imediat, gândul celălalt: dar dacă nici atunci? Dacă, și după ce creierul putrezește, tastatura va continua să clămpănească? Vei sta întins între scânduri, iar jurnalul ăsta de neoprit se va derula mai departe. De unul singur, sub ochii tăi de mult putrezi, notând ce se întâmplă în mintea ta de mult putredă. Iadul nu sunt ceilalți; iadul e jurnalul tău infinit – din care tu ești absent. Ca o oglindă în care încerci din răsputeri să te reflecți – fără ca luciul ei să te înregistreze vreodată.
(Nu mă compătimi prea tare, cititorule: și ochii tăi buni vor fi cândva de mult putrezi.)
Fernando Pessoa, Vecin cu viața. Poezia ortonimă: 1911 – 1935. Antologie, traduceri, prefață și note de Dinu Flămând, Humanitas Fiction, 2017
„Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producția lirică pe care Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză și în engleză, convinși fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar și atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identități deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obișnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă și importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generație literară transnațională, iar ea stabilește deja o performanță unică în istoria tuturor literaturilor, puțini bănuiesc existența diversității din care se alcătuiește Pessoa însuși, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăiește grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire și absență dramatică de identitate, în timp ce ele își continuă proliferarea alături de alte teme existențiale sau filozofice.“ (DINU FLĂMÂND)
Era un om care cunoștea diverse limbi și scria versuri. Își câștiga pâinea și vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor; așa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando, pessoa, persoană ca toți ceilalți. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunțe iminenta apariție a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obișnuind să treacă neobservat pe Strada Aurarilor înveșmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion și cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuși. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viața lui era făcută din zile, și știm că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinși că într-o zi, când trecea prin fața unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. […] «Dați-mi ochelarii!» au fost ultimele și decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să știe pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau disprețuiește ultima voință a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenția lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârșit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au dat răgaz și nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar grație îndoielilor sale reușim să știm ceva mai mult despre ceea ce suntem noi.“ (JOSÉ SARAMAGO)
„Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă și mai tragică a omului din secolul XX, dar și cea mai lucidă, cea mai necruțătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulțumit de toate, dar care se ia pe sine drept țintă. Cu adevărul, dar și cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluționare din vremea noastră.“ (ANTONIO TABUCCHI)
Fereastră spre cheiCheiul, navele și azurul ceresc –
Să fie toate cum le vede și Dumnezeu?
Ce formă reală ar putea avea toate astea
Văzute din partea de unde nu există absurd?
Privesc și în toate mă pierd, mă înstrăinez
Ca și cum totul ar fi de un castaniu indecis –
Și cheiul – cel ireal de apăsător și înfierbântat,
Și bărcile și catargele stagnând într-un soi de spaimă
Nu există vreo rațiune să fie cerul albastru cer…
Mai ales că se arată a fi propriul său văl
Iar acum sumețindu-se în această oră incertă
Lumea devine un fel de poartă deschisă
Pe unde trecem cu toții, pur și simplu așa
Spre o altă poartă veșnic închisă.
Iar între viață și vis, între soare și Dumnezeu
Se află enorme abise palide și atee…
[26.11.1913]
XII
Rugăciune
Doamne, vine noaptea, iar sufletul nostru e mizerabil.
Năprasnice au fost și furtuna, și voința de-a o-nfrunta!
Nu ne mai rămân astăzi, în această ostilă tăcere,
Decât dorul nostru și marea universală.
Dar flacăra pe care viața în noi a trezit-o,
Câtă vreme viață avem în noi, nici ea nu se stinge.
Chiar dacă frigul mort ar îngropa-o sub cenuși moarte
Mâna vântului tot va mai putea s-o însuflețească.
Trimite-ne o adiere, o briză – sau o neliniște, o nefericire-,
Astfel ca flacăra efortului să se întețească,
Încă o dată să pornim la cucerirea Distanței –
De pe mări, sau chiar de oriunde, numai să fie-a noastră!
31.12.1921
