John Fante – „Drumul spre Los Angeles”

O dată cu descoperirea lui Bukowski, mi-a fost recomandat să încerc și scrierile lui John Fante , despre care, cum aveam să aflu de pe coperta a patra a romanului de față, Bukowski spunea: „Fante was my god.” De altfel, el a fost cel care l-a redescoperit pe Fante în anii 80, aducându-i opera în atenția publicului. Și bine a făcut. „Drumul spre Los Angeles” a fost publicat inițial în 1936 și apoi, postum, cu evident mai mult succes, în 1985. Eu îl descopăr abia acum, foarte entuziasmată, atât de carte, cât și de faptul că există atâția scriitori minunați despre care eu încă nu știu nimic, alături de cei care deja m-au cucerit cu scrierile lor, pentru că asta înseamnă o sumedenie de cărți foarte bune pe care le mai am de citit în această viață. Am regăsit în această carte aspecte care cu siguranță l-au influențat pe Bukowski – pornind de la caracterul semibiografic, construirea unui alter-ego – în persoana lui Arturo Bandini, care, în romanul de față, aspiră a fi scriitor -, până la vitalitatea scriiturii și atitudinea de răzvrătire împotriva societății. Însă, deosebirile sunt și ele la fel de evidente precum asemănările, Chinaski și Bandini sunt ei răzvrătiți, dar fiecare în felul său. Bandini evită limbajul prea licențios, precizând uneori că nu se cade să folosească anumite cuvinte, trăiește cumva în afara lumii, în propriul său univers format din cărți pe care le devorează lacom, fără a le înțelege întru totul, și din iubite imaginare inspirate de fotografii din revistele deocheate ale vremii (probabil destul de cuminți în comparație cu ceea ce înțelegem astăzi prin astfel de publicații). Chinaski însă nu se ferește să împroaște cuvintele care-i trec prin minte, iar viața lui amoroasă este de-a dreptul bogată, chiar dacă superficială și scandaloasă. Bandini disprețuiește și el lumea, dar își plăsmuiește propria sa lume, paralelă, în care până și urma lăsată pe un zid de chibritul folosit de o femeie capătă accente copleșitoare.

„Ia-o într-acolo, Arturo. Citește-l pe Nietzsche. Citește-l pe Schopenhauer. Alătură-te celor puternici. O slujbă? Ptiu! Du-te și așază-te sub un arbore de eucalipt și citește o carte, cât îți cauți de lucru!” (pag. 50)

„- Niște oi, am adăgat eu. Din păcate, sunt doar niște oi! (…) N-aș accepta o slujbă în fabrica asta nici dacă mi-ar fi oferită pe o tavă de aur! Să lucrezi pentru sistemul ăsta și să-ți pierzi sufletul – nu, mulțumesc! Și la ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea toată, dar își va pierde sufletul?” (pag. 55)

„ Nu, nu era de lucru pentru Arturo Bandini. Am plecat simțindu-mă mai bine, bucuros de veste. M-am întors dorindu-mi să fi avut un avion sau un milion de dolari, dorindu-mi ca scoicile să fie diamante. Mă voi duce în parc. Încă nu sunt o oaie, ca ceilalți. Citește-l pe Nietzsche. Fii un supraom. Așa grăit-a Zaratustra. Oh, Nietzsche ăsta! Nu fi oaie, Bandini. Păstrează-ți sfințenia minții. Du-te în parc și citește-l pe maestru sub arborii de eucalipt.” (pag. 56)

În aceste extrase se regăsește o parte consistentă din esența lui Bandini, ca să vă faceți o idee mai clară asupra acestui personaj – părerea sa despre sine în raport cu lumea, cu societatea devine evidentă. Dar, ca orice om, are nevoi afective – dincolo de cele intelectuale, pe care și le simte sugrumate de cele primare, care implică, printre altele, muncă în condiții primitive, mizere. Nevoile afective, pe care nu le poate satisface concret, migrează și ele în universul inedit al personajului, astfel că pasiunea sa pentru femeile de pe hârtie nu mai pare bizară, văzută astfel, ci se încadrează perfect în spiritul pe care îl manifestă Arturo Bandini. La fel de bine i se potrivește și aventura în care se lansează, urmărind o femeie pe care o întâlnește întâmplător în magazinul de cartier și care îi stârnește o inexplicabilă fascinație, în pofida trăsăturilor ofilite și a hainelor uzate pe care le poartă aceasta. Trebuie spus că acțiunea are mai degrabă un teren mental și mai puțin unul fizic. Gravitatea pe care Bandini o acordă unor banale gesturi este un indiciu al zbuciumului său sufletesc, zbucium ce crește în intensitate în perioada când, după o serie de slujbe deplorabile, ajunge să lucreze la o fabrică de conserve. Secvențe și senzații memorabile sunt evocate, respectiv transmise în paginile în care Arturo ne împărtășește experiența sa ca muncitor în fabrica de conserve, pentru extraordinarul salariu de 25 de cenți pe oră. Mirosul îngrozitor și sentimentul de irosire a unor calități excepționale într-un mediu nefavorabil sunt principalele idei ce mi s-au întipărit în minte. Din cărțile pe care le citim, păstrăm doar unele imagini, asezonate cu anumite stări sau idei. Ei bine, Arturo Bandini lucrând în fabrica de conserve de pește reprezintă pentru mine una dintre acele scene literare care mă vor urmări mult timp de acum încolo.

Întâmplător, romanul lui Fante are ca fundal împrejurimile Los Angeles-ului, mai precis Los Angeles Harbor, ceea ce pentru mine înseamnă că, într-un fel, am călătorit în spațiul preferat al lui Bukowski și îmi dau seama că nu pot vorbi despre unul fără a mă lega, cumva, de celălalt, încercând să ajung în miezul lucrurilor, fără certitudinea că voi reuși să fac acest lucru. Evident, este prematur să emit opinii pe marginea operei lui Fante, până ce nu parcurg măcar o parte din ea. Va fi mai greu să îmi procur celelalte cărți, dat fiind că ele au ceva timp de când au apărut la noi, dar, mulțumită unei persoane care îmi împărtășește pasiunea pentru cărți, am citit imediat după ce l-am terminat pe acesta un alt roman al său, „O să vină și primăvara, Bandini”.

În orice caz, pot spune că mă fascinează stilul lui John Fante, mi-e greu să ofer argumente, pur și simplu mă atinge într-un mod inexplicabil, îmi stârnește emoții și empatie, entuziasm, plăcere și, peste toate, dorința de a-i citi toate scrierile. Cumva, John Fante conferă expresie acelei laturi pe care lui Bukowski doar i-o poți intui. Însă, făcând abstracție de Bukowski, cred că și un cititor care nu a citit până acum din operele niciunuia dintre cei doi va percepe savoarea acestui roman. Pentru că Arturo Bandini este unul din acele personaje ce și-au făcut loc pe rafturile literaturii prin forțe proprii. Amprenta sa unică are suficiente calități pentru a-și atrage simpatia – chiar dacă (sau poate tocmai pentru că) pare atât de altfel de restul lumii, atât de înverșunat împotriva a tot ce mișcă și nu-i înțelege ideile. A fi scriitor nu e ceva care se învață, este ceva înscris în codul genetic al celor aleși. Sau poate chiar mai adânc de atât. Arturo se simte scriitor chiar înainte de a umple vreo cinci caiete (dacă am reținut bine) cu ceea ce consideră a fi prima sa operă, pe care, în febrilitatea momentului, o percepe ca fiind genială. Deși în ochii celorlalți este doar un fel de pierde-vară bun de nimic, nevoit să muncească pe unde este primit pentru a-și întreține mama și nesuferita soră, Bandini se vede deja departe de toate acestea, de sărăcia lucie în care trăiește, înconjurat de faima pe care, neîndoielnic, o merită. Romanul acesta prezintă o parte din drumul său către lumea strălucitoare la care visează. Îl va primi ea în brațele sale? Rămâne de văzut. În celelalte romane.

Editura: Humanitas Fiction