Povestea lui Mihai începe în 1986, în ziua fatidică în care face cunoştinţă cu Bristena, colegă de liceu, fiica unui securist, frumoasă, inteligentă, dar şi alintată, orgolioasă şi de o cruzime inimaginabilă uneori. Inevitabil, este fermecat pe loc şi intră fără să stea pe gînduri în rîndul admiratorilor care ar face orice pentru ea. Astfel începe o aventură de peste trei decenii, cu suişuri şi coborîşuri. Mihai participă la Revoluţie, se apucă de bişniţă în anii ’90, cu deplasări pline de peripeţii în Turcia, apoi trece la nivelul următor, încercînd piaţa din Polonia. În tot acest timp, nu doar Bristena, ci întreaga ei familie profită de naivitatea lui, însă nimic nu îl poate opri să o urmeze peste tot, fie că e vorba de Budapesta, unde devine colector de deşeuri şi în timpul liber îi scrie lucrarea de masterat, sau munţii României, unde îi serveşte drept ghid, ori Paris, unde, cînd nu lucrează ca salahor, încearcă să o protejeze de iubitul ei. Purtîndu-ne prin ţară şi prin Europa, scris cu umorul negru caracteristic lui Mihai Buzea, Jimmy este romanul unei iubiri toxice, a cărei împlinire pare să fie mereu după colţ, dar nu e niciodată cu adevărat palpabilă.
Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de Filologie (1996) şi de master (2005), a fost profesor, vînzător de asigurări, colaborator la Academia Caţavencu (2005-2010). Este reporter la Caţavencii (din martie 2010). Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bişniţar în anii ’90 (Praga, Istanbul, Cracovia), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) şi ca muncitor intelectual în Bucureşti (copywriter). Odată cu deschiderea Marii Britanii (1 ianuarie 2014), a plecat la Londra, unde a învăţat meseria de arborist. În 2015 şi 2016 a continuat această muncă sezonieră, pe care o descrie în romanul-reportaj Gastarbeiter, apărut în 2017 la Editura Polirom.
*****
Crezusem că mă cheamă pentru trebuința ei obișnuită, dar iată că nu, urma să-i fiu negru pe parcursul studiilor de la Budapesta, că mâna lungă a lui Papá n-ajungea până aici să-mpingă plicuri, ca la București. I-am zis că puteam să mă descurc; în fond, o scosesem eu pe cretina de Ofelia profesoară de franceză, de ce n-aș fi putut s-o scot și pe Bristena…
– Auzi, da’ ce master e ăsta?
– De Gender Studies.
– Ce-i aia „gender studies” ?
– Tu n-ai auzit de Gender Studies?!
– Nu. Niciodată. E prima oară când aud denumirea asta!
A urmat prima noastră ceartă „științifică” (ne certaserăm de atâtea alte ori, dar niciodată pe un subiect academic), pentru că ea nu reușea să-mi explice conceptul, iar nu reușeam să-l înțeleg. Ne-am certat degeaba, n-am ajuns nicăieri, am trecut la altele:
– Bine, lasă că te-ajut oricum cu scrisul. Despre ce vrei să scriu?
Abia atunci mi-a așezat stăpâna mea bomboana pe colivă. Nu una, ci trei, măcar că n-aveam decât o colivă: urma să-mi aducă fotocopiile notițelor de la cursuri, luate de cele două proaste, dar atât, habar n-avea de bibliografie; subiectul ei era femeia în perspectivă joyciană, concret Molly din Ulysses; iar tot ce scriam trebuia dactilografiat la calculator. M-am așezat pe bordură, ca să-mi revin, și i-am explicat că eu văzusem calculatoare prin casele elevilor cărora le dădeam lecții private – îi „meditam”, cum se spunea atunci – dar atât, nu atinsesem vreodată un astfel de aparat, nu știam cum se folosește. Asta, una la mână. Citisem și eu Joyce în facultate, tot Joyce (mai puțin Finnegans Wake, bunînțeles, aia nu se pune la Joyce, se pune la nebunia omenească), dar despre Molly nu țineam minte decât că era cam curvă, altceva nimic; a doua la mână. Nu puteam desluși scrisul de mână de pe fotocopiile alea, și chiar dac-aș fi putut, notițele de la cursuri erau generalități, n-aveau nicio treabă cu tema aleasă de ea; a treia la mână, care n-ar fi fost și ultima, dacă Bristena nu mi-ar fi tăiat șirul:
– Păpușa, eu am încredere în tine. O să le rezolvi tu pe toate, ca întotdeauna.
M-am întors acasă, la Rózsika néni, în Kőbánya, ca bătut cu parul. Eram anesteziat, pur și simplu nu-mi venea să cred, aveam sentimentul ăla de amputat despre care se scrie prin cărți. Chiar că nimerisem într-un cul-de-sac!
– Mihai! Ce e, mă, cu tine? Ce-i cu fața asta?
Dézsi, săracul. Probabil că arătam ca unul care urmează s-o dea pe plâns:
– Mai e palincă?
– Este. Vrei?
– Da, dă-mi. Mersi.
Se bea mult la Rózsika néni, da. Băieții beau palincă adusă de-acasă, Dézsi bea vin, eu, bere. Dacă cerusem palincă, de care nu m-aș fi atins nici picat cu ceară, însemna că era grav; au venit și băieții, din camera lor, se uitau curioși, din ușă. Tot ostili, ca de obicei, dar curioși: ce pățise românul?
Am băut direct din sticlă, două înghițituri, una scurtă, una lungă, m-am înecat, mi-au dat lacrimile, îmi curgeau pe obraji (mai bine așa, decât din cauza ei!), am tușit, mi-am revenit, i-am spus esențialul:
– Măi, Dézsi. Nebuna vrea să-i scriu eu lucrarea. La calculator.
– Păi… știi ce să scrii?
– Nu, habar n-am, trebuie să caut. Și nu știu nici să scriu la calculator.
– Asta nu-i problemă, te-nvăț eu. Doar să afli ce trebuie să scrii în ea.
– M-ajuți tu?
– Sigur că-ți ajut! După ce înveți, lucrăm pe rând. Nu te pot lăsa tot timpul la calculator, am nevoie și eu, îți dai seama! Sper că nu te superi.
Nu de supărare îmi ardea mie atunci, să-l iau în brațe și să-l pup dulce de tot, aia îmi venea. Să te-mpleticești în beznă, orb prin Gaza, și să vină unul ca Dézsi, s-aprindă lumina și să zică hai, mă, încoace, că drumul este pe aici – păi ce noroc porcesc e ăsta? Știam că și el face niște cursuri, învățământ la distanță cum s-ar spune, la Magyar Képzőműveszéti Egyetem, un fel de universitate populară de pe la ei, îl văzusem studiind, când avea timp, și lucrând la calculatorul din camera noastră, dar mă ferisem să mă bag în seamă sau să ating drăcovenia, preferasem să citesc sau să beau bere. Ce treabă aveam eu cu așa ceva?
