Deși subiectul în sine este unul cu profunde conotații religioase, Gábor Tompa s-a ferit să pună accentul pe această dimensiune a textului, în felul acesta dezbrăcând de orice pre-judecată mesajul transmis de Marin Sorescu și obținând un maxim de înțelegere din partea spectactorului. Practic, cel din sală pleacă spre casă cu revelația existenței divinității și, de ce nu, cu dorința inițierii unei cunoașteri a acesteia (în cazul în care nu există deja).
Iona – profetul înghițit de un pește mare. Cel care află în cel mai concret mod cu putință că relația cu Dumnezeu nu este una temporală – în burta peștelui timpul se relativează, totul se petrece într-o lungă și eternă noapte – ci una directă, nemediată și care poate să aibă loc aici sau acolo sau dincolo. Personajul se află în centrul scenei, într-o poziție de Hrist răstignit pe cruce, cu capul dat mult pe spate, astfel încât nu i se vede deloc chipul, în schimb vocea pătrunde și în cel mai ascuns ungher al sălii (sală care devine astfel o burtă a unui pește și mai mare care l-a înghițit pe cel în care Iona este deja captiv). Cu mâinile ridicate spre cer el nu se ceartă cu Dumnezeu, ci se roagă, după care Îl roagă pe Cel Atotputernic. Gabriel Răuță dezbracă de orice umanitate Personajul și-l îmbracă cu atributele Profetului, cel care e atât de aproape de Dumnezeu, cel care-l poate înțelege și-i poate duce mai departe mesajul. Gábor Tompa nu-l pune în opoziție pe Iona cu Atotputernicul, diminuează până la minim revolta, pentru că doar în felul acesta se poate stabili o relație corectă între Personaj și Dumnezeu. Este aici ceva mai mult decât o plasare corectă în relație a pământeanului cu supraomenescul; este o nevoie de recâștigare a dreptului la îndumnezeire, într-o vreme în care pare că-l negăm cu totul pe Dumnezeu, neridicând deloc ochii spre cer, ci țintuindu-i în pământ în speranța că astfel ne vom cuceri singuri dreptul la eternitate.
În dialogul continuu dintre Personaj și Iona (și/sau Echou) spectatorului i se perindă prin fața ochilor fragmente din viața personală. Cum-necum, lui Tompa îi reușește să aducă în scenă prin intermediul unor elemente scenografice simple/simplificate, dar încărcate simbolistic, viețile trecute și cele dorite ale celor din sală. Profetul face o baie de mulțime, dar nu se confundă cu ea – să nu uităm că între el și sală există în continuare o plasă care ajută la … separarea apelor. El are, totuși, mai multe șanse la nemurire decât cei din sală.
„Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară… – Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.”
Iona în viziunea lui Gábor Tompa nu moare, nu-și dorește nicio clipă să moară și nu se află pe culmile disperării, pentru că i-a dat pe mână Creația. L-a așezat în apropierea lui Dumnezeu și i-a dat voie să împrumute de la acesta puterea de a-și crea o lume doar a lui – lumea din burta peștelui-cel-mare. Burta este un mormânt, dar unul al falselor și deșartelor speranțe. Și așa cum spuneam aici, scena este un atelier de creație, atelierul lui Brâncuși cel atins de geniu și care a știut să cuprindă un dram de înviere în fiecare sculptură ieșită din mâinile sale.
„- Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniştiţi la casele noastre, să murim bine, omeneşte, pe la casele noastre. – Dar vrem să-l vedem mai întâi pe el. – Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nici nu mai are glas să urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână!”
Personajul poartă cu el peste tot în scenă doi pești – fâța și angelica (recunosc că angelica am confundat-o în primele momente cu un crap auriu, dar acela are simbolistică aparte în cultura japoneză, nu și pentru Brâncuși și/sau cultura europeană). Așează borcanul unde nici nu-ți trece prin cap. Din tavanul scenei atârnă schelete de pești, de dimensiuni variabile, ba unii dintre ei par a fi murit sufocați de plasticul acaparant care invadează mijlocul scenei. Evident că în felul acesta peștele devine mai mult decât simbolul creștinătății abandonate sau al unei relații pe cale să dispară dintre om și divinitate. Numai că mai ghicim ceva – o nevoie de recuperare de sens pentru toate cele trăite. Personajul în continua lui căutare de loc pe scenă nu mișcă niciun pește, cu excepția celor din borcan, care-i devin parteneri de discuție și simbol suprem al vieții (spre finalul spectacolului, când borcanul se sparge și apa i se scurge printre degete ei devin simbolul trecutelor și neasumatelor vieți).
Iona în viziunea regizorală a lui Gábor Tompa este străbătută de o seninătate mai rar întâlnită în spectacolele cu subiect cvasi-religios. Este de apreciat această lipsă de încrâncenare, mai ales acum, când oamenii tind să nege existența divinității ca atare (Nietzsche cu al său „Dumnezeu a murit!” este mai aproape de noi decât am fi crezut vreodată). Personajul întruchipat de Gabriel Răuță face un efort continuu de înțelegere a rosului divinității, dar e o înțelegere cuprinzătoare, care nu omoară speranța, ci, din contra, o pune în centrul oricărui demers. Doar în acest fel putem da sens anulării timpului și supradimensionării importanței spațiului. Iona se transformă într-o veritabilă eshatologie, iar lui Gábor Tompa îi iese de minume descâlcirea de sens, ceea ce nu poate decât să bucure spectatorul avid de cunoaștere, dar și avid de frumos.
Iona de Marin Sorescu
Coproducție Teatrul Nottara – Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Regia: Gábor Tompa
Distribuția:
Iona – Gabriel Răuţă
Echo – Cristina Juncu
Muzica: Ada Milea
Scenografia: Carmencita Brojboiu
