Sons of a Bitch de Saulius Šaltenis, în regia lui Eimuntas Nekrošius, văzut în Festivalul Internațional Interferențe (Teatrul Maghiar de Stat Cluj) astă-toamnă m-a dus cu gândul la faptul că nimeni nu știe să moară. Ideea o regăsim și în Iona lui Marin Sorescu, numai că, spre deosebire de spectacolul lituanianului care, între timp, s-a transformat într-un veritabil testament artistic al acestuia, Iona, piesa soresciană foarte des invocată, dar prea puțin citită și montată în ultimii ani, mută accentul pe viață. Iona nu ne învață să murim, ci să trăim. Lui Gábor Tompa îi place viața și își ia tot timpul din lume ca să ne arate și nouă, celor din sală, cât de frumoasă este, dacă știm să o și trăim. Iar a trăi frumos devine crez artistic la Tompa, unul pe care-l cultivă îndelung și care rodește de la o montare la alta.
Scena de un alb imaculat, obsedant de alb; cubul cu un al patrulea perete foarte prezent, deși deloc existent (plasa pescarului separă clar sala de scenă, dar e un subterfugiu pe care-l regăsim des în montările regizorului, el folosindu-se mai tot timpul de această separare/limitare ca de o graniță fină dintre aici și dincolo, culmea, convenția devenind perpetuu un neconvențional de care se folosește în spectacol în diferite moduri – plasa nu se mută de la locul ei, dar îmbracă personajul și „eonii”). Din tavan atârnă cam tot ce vă puteți imagina că ar exista în burta unei balene, inclusiv un picior de om și folii întregi de plastic, căci, nu-i așa, balena e contemporana noastră, deci riscă să moară sufocată de tonele de deșeuri revărsate în oceane. Și-l vezi și pe Personaj, de la care nu prea-ți poți lua ochii. Arată a pescar, cu salopeta de un alb murdar și cu cizmele de cauciuc în picioare; ba chiar și barba aduce a pescar înveterat. Numai că ochii îmi tot fug la capul lăsat în marginea scenei (acoperit de plasă) și de acolo la un mic ou făcut din papier mâché (de altfel, pereții și micile obiecte de care se folosește Personajul sunt realizate prin această tehnică, a suprapunerii de straturi de hârtii, semn că perisabilitatea e una din sursele bătăii de cap – peștii se strică repede, timpul micșorează și el șansele de viață etc.). Și, dintr-odată îmi dau seama cine e Personajul: Brâncuși, el însuși. Sinonimul (uman) al Creatorului. Noi, de fapt, avem în fața ochilor atelierul lui (de la Paris sau de oriunde altundeva), în care dezordinea este aparentă și-n care fiecare obiect împrumută din personalitatea marelui artist. Și de aici la eonul dogmatic al lui Blaga nu mai este decât un cap-compas (Gabriel Răuță chiar scoate din buzunarul de la piept un ceva ce seamănă cu un compas masonic). Din acel moment am început să mă las purtată de viziunea regizorală a lui Gábor Tompa, să mă delectez cu replicile rostite de Personaj și contrapunctate de Echou, să mă bucur de muzica Adei Milea și să întrevăd nișe de comunicare între prezent și trecutul-care-nu-mai-este-trecut transpuse la nivel scenografic.
Credit foto: Mihaela Marin
Există spre finalul spectacolului o a doua linie (a vieții?) de care se folosește regizorul, care spre deosebire de plasa pescarului, aflată în același loc de la început până la final, se construiește sub ochii noștri: este linia formată din ouăle lui Brâncuși și pe care Personajul încearcă să le descojească, să le strice perfecțiunea și pe care le așează în linie, în fața scenei, neținând cont de dimensiunea lor. În acele momente pare că e o luptă pe viață și pe moarte între Personaj și timp, materia prinzând viață pe măsură ce capătă imperfecțiune. Și doar ca să ajungi să vezi această scenă și merită să intri la Nottara ca să vezi Iona lui Tompa! Și fiindcă veni vorba de aceste ouă, ele se și rostogolesc prin scenă, răsar de unde nu te aștepți, inclusiv din valiză (știți voi – memoria care ne încarcă inutil câteodată viețile și-n care depozităm și ce vrem să uităm), pentru ca la un moment dat să-ți dea impresia că se transformă în mici păsări-măiastre; viața capătă întâietate și libertatea devine noul scop. Sunt cel puțin două replici care se vor auzi (se vor „decupa” auditiv) mai bine decât celelalte: replica cu banca este rostită de personaj plasat în partea din spate a scenei, pe când la momentul replicilor cu pierdutul unui sfert din viață încercând să stabilești relații personajul se află în centrul scenei și aflat într-o mișcare continuă spre sală; vorbim astfel despre pendularea între prezent și trecutul de care vrei să te îndepărtezi, sau asumarea prezentului din perspectiva unui viitor incert/indecis.
În Sons of a Bitch al lui Eimuntas Nekrošius personajele agită niște borcane pline cu polistiren, simulând în felul acesta viforul și troienile de zăpadă, metafora fiind mai mult decât evidentă. În Iona lui Gábor Tompa borcanul este omniprezent, plin cu pești, nisip și apă, deci plin de viață! Numai că… spre final, apa se scurge din borcan, iar tot ce e în borcan devine inert. E un cvasi-personaj borcanul, căci Personajul dialoghează cu el (de fapt, cu peștii din el), se folosește de obiectul în sine ca de un pretext – mă agăț și de ultimul fir de viață, de ultimul strop de speranță!
Trecerea timpului și prin borcan, în același timp cu suita de replici care denotă regresul, întoarcerea la ceea ce a fost odată nu vine să completeze ce se întâmplă, de fapt, în scenă, ci regizorul alege să construiască o antiteză, scoțând în fața spectatorilor toate frământările Personajului, toate dubiile acestuia. Brâncuși – Marele Pescar își arată toată forța în scena cu Iisus răstignit, în care Gabriel Răuță scoate la iveală cam tot ce știe el să facă din punct de vedere artistic. De altfel, pentru el rolul este extrem de solicitant, pentru că Gábor Tompa a lucrat foarte mult pe finețe, pe detaliile acelea care fac diferența între artă și rebut. Personajul este construit din detalii, de la schimbul de replici pe care și le dă sieși și până la schimburile de replici cu Echo-ul, tandemul cu Cristina Juncu construindu-se lent, fără grabă, ca și într-o relație de iubire, când cei doi aleg întâi să se cunoască și abia după aceea să se desfete din preaplinul de dragoste.
Credit foto: Mihaela Marin
Spre finalul spectacolului, cei doi nu mai sunt singuri pe scenă, pentru că există un moment în care Personajul întoarce lumina spre sală, lăsând scena în beznă totală. Este momentul în care aproape că auzim rostită replica: „nu-i așa că acum suntem cu toții în burta balenei, pe același drum al vieții?”. Și după care ne revine în minte obsedanta idee: „Dar de ce să ne naștem de mai multe ori, când putem trăi o dată și bine?”. De ce să ne supunem noi istoriei, când istoria noi o facem? Noi suntem stăpânii propriului nostru destin? Atunci așa se justifică balena înghițită de o altă balenă – timpul istoric/viu/omenesc îngițit de timpul spiritual. Așa se face că Iona este e(o)nul – ecoul propriei conștiințe. Și aici intervine muzica Adei Milea, care a intrat direct în miezul poveștii și a redat sonor tot acest univers, sub forma unui dialog fracturat din toate punctele de vedere dintre Personaj și Echo. S-a folosit de instrumente neconvenționale, a mixat voci și a redat fonic cam toate spaimele. Iar țipătul acela obsedant (auzit la intervale bine alese) sfredelește până și cel mai leneș creier.
Toaca de la primele momente – țipetele conștiintei pe cale să se piardă – ecourile unei ape tulburi/tulburate – conștiința ne șoptește că a sta pe o bancă ca să cugeți e cu mult mai înțelept decât să te ridici și să încerci să faci conexiuni, să stabilești relații, să te așezi conștient într-un spațiu – câteva din semnele sonore ale universului Ionei. E de apreciat felul cum se insinuează sunetul în tot acest univers spectacular, căci nu sunetul trebuie să primeze, conștiința Ionei nu este „zgomotoasă”, ci se imprimă în forme care capătă valențele amprentelor artistice ale Creatorului.
In Iona, volumul scenei este transformat în mijloc scenic și cred că aceasta este una dintre trăsăturile tandemului Carmencita Brojboiu – Gábor Tompa. În cub se dă o bătălie între albul invaziv și lumina folosită parcimonios, ba chiar cu reținere este folosit inclusiv jocul de lumini. Spațiul nu se dilată, ci devine din ce în ce mai strâmt, pâna la stadiul de tranșee. Intrările și ieșirile personajului au loc prin ceea ce par a fi branhiile balenei – găuri (negre) ale timpului scăpat de sub controlul conștiinței. Omul – adică Personajul – pare absorbit de propriul timp, de propria istorie, din care nici nu mai vrea să iasă, de la un punct încolo.
Credit foto: Mihaela Marin
Un spectacol care se cere revăzut, pentru că la fiecare reprezentație ți se relevă noi și noi semnificații. Universul spectacolului este un construct teatral în sine în care poți pătrunde fie ca profan (și atunci te bucuri de ceea ce vezi și auzi precum se bucură copilul când se joacă), fie pregătit să imersezi în unul dintre cele mai fecunde medii teatrale. Gabriel Răuță, Cristina Juncu, muzica Adei Milea și scenografia Carmencitei Brojboiu se reunesc sub semnătura regizorală a lui Gábor Tompa pentru a aduce în fața spectactorilor o Iona de care și Marin Sorescu s-ar bucura.
Notă: „Cei vechi înţelegeau prin cuvîntul eoni perioade istorice lungi, timpuri universale. Eon înseamnă pentru noi o nouă lume spirituală de lungă durată… Perioadele eonice se caracterizează printr-o creştere enormă a conştiinţei, ele sînt mai degajate de mediul cronospaţial.” – Lucian Blaga
Iona de Marin Sorescu
Coproducție Teatrul Nottara – Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Regia: Gábor Tompa
Distribuția:
Iona – Gabriel Răuţă
Echo – Cristina Juncu
Muzica: Ada Milea
Scenografia: Carmencita Brojboiu
