Se poate scrie o istorie lucidă a liberalismului? Dar o istorie detașată a exponenților acestuia, importante personalități, dar contradictorii în esența lor? Printre multe aspecte negative, regimul comunist a inhibat, cel puțin, acest gen de reflecții asupra curentelor politice moderne, dar situația nu a progresat semnificativ nici în deceniile posterioare Revoluției din 1989. Școala românească de științe politice, în efortul său de recuperare a handicapului față de modelele occidentale, cu câteva excepții de rigoare, pare dominată de mediocritate și de incapacitate metodologică. Cei câțiva teoreticieni ai liberalismului (Aurelian Crăiuțu, Levente Salat) sunt mai curând conectați instituțional la marile centre universitare occidentale, mediul politic de la noi folosindu-se prea puțin sau chiar deloc de expertiza lor academică. Mai mult, nici majoritatea istoricilor români nu reușesc să se desprindă de cadrele vetuste ale unor interpretări fade, fără substanță și minate perpetuu de absența unui minim spirit critic.
Chiar dacă sunt evident diverse, analizele asupra liberalismului românesc converg în a rata esența a ceea ce ar trebui să fie acestea. Liberalismului nostru i se conced realizări copleșitoare, fapte mărețe, atitudini glorioase, în timp ce liderii liberali devin personaje de excepție, al căror loc de cinste în panteonul mitologic românesc nu ridică nici un semn de întrebare. Or, natura liberalismului, cel puțin din perspectiva purității sale filosofice, așa cum scrie Daniel Barbu, este ea însăși o critică sistematică a puterii. Cu alte cuvinte, liberalismului pur doctrinar îi repugnă exercitarea puterii ce condamnă invariabil la corupere și tentația autorității. La fel, din punct de vedere teoretic, pilonii pe care se sprijină ideologia liberală sunt: libertatea individuală și statul minimal, cu sensul de neimplicare în mecanismele economice. Sub ce formă au fost transpuse aceste concepte în practica liberalismului românesc? Dar au fost vreodată? Poate că, perorând la nesfârșit despre Independență sau România Mare ca fenomene atribuite exclusiv elitei liberale, deși acestea erau probabil inevitabile și țin mai mult de conjunctura istorică a timpurilor respective, ne scapă din vedere distanța deloc neglijabilă, dimpotrivă, dintre teoria și practica liberală în cazul românesc. Așa cum trecem prea ușor peste faptul că liberalismul nostru a fost unul „sălbatic”, după expresia lui Florea Ioncioaia, în sensul că era lipsit de un public căruia să i se adreseze. În contextul în care audiența semnificativă lipsea, liberalismul românesc a fost autoreferențial, iar evoluția sa a fost, așadar, anacronică și din ce în ce mai îndepărtată de idealurile generoase pe care a pretins mereu că se sprijină. Se adaugă la toate aceasta particularitatea istoriei noastre, marcată de personalizarea puterii sau de prezența unei elite politice, în marea ei majoritate incapabilă să dezvolte o minimă morală publică sau să treacă peste aversiunea față de democrație sau față de minorități.
În aceste condiții, la o analiză atentă liberalismul românesc ne va apărea drept unul complet răsturnat în raport cu setul său teoretic de valori, iar partidul liberal deseori o simplă anexă a unui lider providențial. Într-adevăr, liberalismul mesianic domină conștiințele istoricilor noștri, un liberalism căruia i se conced multe realizări și i se iartă nenumărate vicii structurale de la antisemitism la autoritarism și inflitrarea severă a structurilor statului: „un partid de patronaj cartelizat cu statul, încrustat în administrație, dependent de contracte și funcții publice”, așa cum scrie același Daniel Barbu. Un liberalism care a promovat constituții democratice doar pentru a eluda constant prevederile sale, un liberalism care a militat pentru introducerea votului universal doar pentru a îi bloca mecanismele și efectele, un liberalism ce promova principii luminate în legătură cu toleranța doar pentru a practica un antisemitism furibund și irațional, un liberalism ce își declara atașamentul față de virtuțile pieței libere doar pentru a se insinua cât mai adânc în structurile de stat ce gripau din start acest demers. Poate că nici nu a existat cu adevărat un liberalism românesc, ci doar un construct ideologic menit a facilita accesul la putere a unei elite al cărui unic scop tocmai acesta era. În orice caz, o discuție aplicată asupra liberalismului românesc ar trebui să spulbere multe certitudini și să releve o seamă de nuanțe. Să reformulăm întrebările de mai sus: se poate scrie o istorie lucidă a liberalismului românesc? Dar o reconstituire cât mai obiectivă posibilă a liderilor acestuia?
O astfel de tentativă constă în apariția cărții Ion I.C.Brătianu, scrisă de istoricii Ioan Scurtu și Ionuț Cojocaru, apărută la Editura Enciclopedică, în anul 2017. Fără îndoială, dat fiind importanța Brătienilor pentru istoria noastră, o asemenea biografie era așteptată de mult de istoriografia noastră. Cu atât mai mult cu cât o biografie a lui Ionel Brătianu se confundă până la un punct cu o bună parte din istoria liberalismului românesc și chiar a țării noastre, în special în perioada primului război mondial. Pe de altă parte, travaliul intelectual și reflexia aferentă unui asemenea proces de reconstrucție nu par a fi la îndemâna multor istorici, mai ales în peisajul istoriografic autohton. Într-adevăr, din aceste puncte de vedere, lucrarea pe care o supunem dezbaterii nu se ridică la înălțimea așteptărilor, dacă se ține seama de producția istoriografică a lui Ioan Scurtu, tributară unui stil anacronic, dominat de subiectivitate și naționalism inabil.
A rezultat astfel o prezentare sintetică, evident hagiografică, punctată, este drept, de câteva observații critice pertinente, dar nedezvoltate și oricum sufocate de impresia eminanamente pozitivă pe care autorii s-au străduit să o creioneze în sprijinul personajului central al cărții. Ne este înfățișat un lider politic mesianic, mereu conștient de înălțimea momentelor istorice pe care era chemat să le patroneze și a cărui unic mobil a fost neobositul patriotism. Contradicțiile sunt minore și (oricum) ca efect al unor conjuncturi istorice nefaste. Nimic din ceea ce caracterizează, de regulă, un om istoric, de-a lungul istoriei, nu pare să fi determinat într-o manieră decisivă acțiunea omului politic Ionel Brătianu: dorința de putere, cinismul, implicarea în jocurile de culise, tendința spre autoritarism și așa mai departe. În schimb, numele său este atașat indisolubil de marile realizări ale perioadei, fie că vorbim de înfăptuirea României Mari sau de conceperea Constituției din 1923.
În mod evident, dacă vom analiza o personalitate de talia lui Brătianu aproape exclusiv prin intermediul propriilor discursuri și scrieri, imaginea rezultată nu poate fi decât una luminoasă. Dar un asemenea demers nu poate avea pretenția seriozității istoriografice. Atunci când Brătianu declara, de pildă, că „adevăratul rău de care suferim stă nu în principiul, ci în nerespectarea legilor și că reforma politică esențială, aceea care se impune ca o condițiune cardinală a însăși existenței noastre, e respectul legilor” transpunea un crez sincer pe care și l-ar fi dorit aplicat cu tărie sau, dimpotrivă, teoretiza niște direcții de acțiune pe care nu avea de gând să le respecte, dar pe care era nevoit să și le asume public? La fel, la începutul secolului al XX-lea, Brătianu milita energic pentru o rapidă și radicală îmbunătățire a vieții țăranului, care trebuia ajutat de stat împotriva celor care dețineau capitalurile financiare, atitudine pe care a manifestat-o inclusiv la debutul marilor tulburări din anul 1907. Cu toate acestea, atunci când liberalii au preluat puterea, în contextul respectiv, Brătianu nu a avut nici o problemă de conștiință, în calitatea sa de ministru de interne de a participa activ la o represiune dură și sălbatică, care a produs mii de victime în rândul populației rurale; în fond liberalii feriseră România de primejdiile ce amenințau însăși existența ei și restabiliseră pacea socială, așa cum avea să afirme mai târziu liderul PNL-ului. „Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul?”
O eroare curentă în rândul unora dintre istoricii noștri este faptul că aceștia tind să creadă că anumite evenimente istorice au avut loc pentru că așa era menit să se întâmple. Poate cel mai elocvent exemplu îl reprezintă formarea României Mari, la finaul primului război mondial, socotită în cadrul unor asemenea interpretări drept un fapt inevitabil, pentru care a conspirat întreaga noastră istorie (celebrul vis secular al românilor, chiar și atunci când acestora le lipsea complet conștiința națională). Or, istoria este imprevizibilă și, chiar dacă se desfășoară într-un singur mod, ar fi putut să o facă în diverse alte direcții. Posibilitatea ca Germania să câștige primul război mondial nu a fost atât de îndepărtată pe cât s-ar putea crede la o privire superficială, iar în acest caz cum ar mai fi fost interpretată pregătirea de către Brătianu a intrării României în război? În fond, România Mare a fost, așa cum arăta Sorin Alexandrescu, în primul rând o șansă imensă, ca rod al conjuncturii și mai puțin ca rezultat direct al participării noastre în război. Or, așa cum se știe, dacă lui Brătianu i se arogă meritul de a fi fost artizanul Unirii, se trece prea ușor peste faptul că a neglijat aspecte esențiale ale pregătirii de război, că a impus în fruntea armatei lideri mediocri și incompetenți sau că a patronat un sistem corupt și ineficient ale căror consecințe au fost dezastruoase. Așa cum remarcă și autorii cărții, Constantin Argetoianu scria, în 1915:
„La înapoierea mea în Italia am găsit în București o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau unii pe alții, de dimineața până seara. Și dacă ar fi fost numai atât! Dar pe lângă nebuni mai erau și pungașii! Pe când în Partidul Conservator lumea se înjura, în cel Liberal se îmbogățea. Liberalii lăsau pe seama lui Brătianu grija politicii, tăceau și-și umpleau pungile. Cu începutul lui 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la guvern atâtea posibilități de îmbogățire peste noapte, prin exporturile și importurile de favoare, prin furniturile armatei și prin lucrările publice, încât numai cei tari de înger, sau cei proști, nu s-au pricopsit.”
Dar putea fi, în acest context, Brătianu un inocent care se concentra doar pe politică? Așa cum greu de înțeles a fost decizia guvernului român, după ocuparea Capitalei, de a-i lăsa pe mulți refugiați pradă unei morți sigure, în timp ce multe vagoane de tren transportau alimentele și vinul familiei Brătianu. Ziarul „Adevărul” a dus în anul 1919 un veritabil „linșaj mediatic”, după expresia istoricului clujean Ion Novăcescu, care a scris o carte pe marginea acestui subiect, la adresa premierului român, căruia i s-au adus reproșuri dintre cele mai grave. Chiar dacă admitem că orice campanie de presă de acest gen comportă doze substanțiale de exagerare sau mistificare, nu se pot omite așa ușor acuzele, unele justificate la adresa celui care și-a asumat conducerea României în timpul războiului. Asumare și nu prea, Brătianu retrăgându-se strategic atunci când semnarea unui tratat de pace cu Germania, umilitor și dezonorant, a devenit iminentă. Uimește și lipsa de viziune a lui Brătianu, care permite transportul celei de-a doua tranșe a tezaurului nostru în Rusia, deși fusese acolo și a văzut cu ochii săi proporțiile dezastrului ce se profila.
Să admitem totuși că Brătianu a ales cele mai optime soluții întrr-un context atât de complicat și de dramatic cum a fost perioada primei conflagrații mondiale. A știut însă liderul liberal, elita românească în general să gestioneaze situația pozitivă apărută după război? Așa cum am mai arătat cu alte ocazii, mai degrabă nu, România Mare devenind un stat puternic centralizat, nedemocratic și incapabil să rezolve multe dintre problemele strigente ale timpului respectiv. Or, transilvănenii, cu un remarcabil simț civic au inserat în textul Rezoluției de unire atât dorința de autonomie a comunităților locale cât și votul universal pentru ambele sexe. Istoria provinciei obliga la o asemenea luare de poziție. Guvernul nu a întreprins nimic în această privință, așa cum a neglijat nepermis situația Basarabiei după unire. În schimb, Brătianu, în total răspăr cu principiile liberale, a fost mereu preocupat de întărirea caracterului represiv al statului. Așa cum remarcă autorii, în urma atentatului la viața lui Brătianu, acesta a creat Siguranța Generală a Statului, dezvoltată dintr-o simplă direcție a Ministerului de Interne. Ce omit autorii să spună este faptul că, în perioada interbelică, fruntașul liberal a marșat înființând Consiliul Superior al Apărării Țării și Serviciul Secret de Informații, al căror rol era evident; se adaugă legea primei electorale și vom avea creionat tabloul „democrației” românești interbelice. Așa cum autorii omit să scrie ceva despre antisemitismul lui Brătianu, deloc neglijabil și care a alimentat curentul general ce a degenerat în timpul celui de-al doilea război mondial. De altfel, așa se explică atitudinea lui Brătianu din timpul negocierilor tratatelor de pace după primul război mondial. În condițiile în care România Mare urma să devină o realitate consacrată internațională, premierul român se opunea cu îndârjire acordării de drepturi minorităților naționale, în special evreilor din țara noastră. Nici concepția economică a guvernului liberal condus de Brătianu în perioada 1922 -1926 nu pare a avea multe puncte de convergență cu teoria liberală. Guvernul condus de Brătianu poate fi considerat oricum, numai liberal nu, scrie Derek H Aldcroft, într-o lucrare dedicată periferiei europene în perioada interbelică.
Ceea ce am dorit să reliefez prin intermediul acestei analize este faptul că tratarea de pe poziția unor concepții unilaterale, impregnate de subiectivitate, a unor evenimente sau personalități reprezintă neîndoielnic o trădare a menirii istoricului. Scrisul istoric nu ar trebui să comporte sensibilități, să fie atent la protejarea interesului național, sintagmă oricum vagă și confuză în acest caz, sau să protejeze cu orice preț figurile mitologice ale panteonului național. De altfel, autorii remarcă – se putea altfel? – că Lucian Boia, de pildă, dorește obsesiv demolarea istoriei naționale, deși istoricul bucureștean a propus o grilă de lectură mai calmă și senină, așadar detașată a trecutului nostru. În plus, lucrarea suferă de vicii de formă întrucât conține foarte multe citate, discursuri sau extrase din documente oficiale, acestea ocupând spațiul preponderent al lucrării. Pe lângă faptul că, așa cum precizam, a încerca să reconstitui o biografie prin intermediul acestor mijloace nu este dezirabil, devine lesne de înțeles că intervenția autorilor este minimă. Cu atât mai mult se remarcă absența spiritului critic și a reflexiei, în pofida unor observații punctuale pertinente și menite a nuanța spiritul hagiografic al lucrării. Scriam mai sus că istoriografia românească aștepta legitim o biografie a lui Ionel Brătianu. Mă tem că o asemenea biografie, care să îndeplinească minime exigențe ale cercetării moderne, se lasă încă așteptată. În aceste condiții, asumarea istoriei noastre pare întotdeauna mai dificilă decât construirea prezentului.
Editura: Enciclopedică
Anul apariției: 2017
Nr de pagini: 322
ISBN: 978-973-45-0731-3
