N-am să răspund niciodată la întrebarea ce e de preferat între două -isme, care regim totalitar, cel de stânga sau cel de dreapta, e mai „prietenos” sau blând cu cetățenii săi. Pentru că nu vreau și n-o să pot niciodată alege între două rele. Nu sunt amatoare de dileme distructive, pentru că libertatea a fost și va rămâne valoarea pentru care au murit mult prea mulți oameni de-a lungul veacurilor, dar și pentru că democrația reprezintă mai mult decât o opțiune politică, e o șansă de care trebuie să ținem cont atunci când ne proiectăm viitorul. M-am tot gândit la această problemă când mă întorceam de la conferința lui Ioan T. Morar de la sediul Fundației Academia Civică. Abia după ce am plecat de pe strada Jean Louis Calderon (sediul Fundației înființată și condusă de Ana Blandiana) am realizat că pentru prima dată, după foarte mult timp, am fost expusă la două forme de rezistență.
La parterul clădirii, până pe 15 mai se poate vedea expoziția Elenei Murariu, „Libertate, te iubim!”. Îi promisesem unui coleg că o să văd, era foarte impresionat de ce văzuse, dar oboseala și gândurile împrăștiate în foarte multe locuri m-au făcut să uit de promisiune. Așa se face că am venit la conferința lui Ioan T. Morar, am urcat hotărâtă la etaj, grăbită să-mi ocup un loc avantajos, știam din experiențele anterioare că se ocupă foarte repede scaunele. Salut moderatorul, pe Cristi Pătrășconiu și numai ce-l aud pe Ioan T. Morar că mă întreabă direct dacă am văzut expoziția de la parter. Mi-am lăsat geanta și cafeaua pe un scaun și am coborât, mulțumindu-i în gând conferențiarului serii, îndemnul lui venea ca o completare binevenită a întâlnirii de la Muzeul Theodor Pallady pe care am avut-o împreună în noiembrie anul trecut. Expoziția m-a impresionat prin calitatea panotării, a lucrărilor realizate și a îmbinării celor două dimensiuni cu subiectul propus – memoria celor care au luptat împotrivă comunismului în prima decadă de după abdicarea regelui Mihai. Chiar dacă circuitul expozițional nu este unul gândit special pentru astfel de evenimente culturale, Elena Murariu a găsit locul potrivit pentru fiecare lucrare, evidențiind deopotrivă intenția de a (re)aduce în atenția celor care n-au trăit acele vremuri, dar și celor care și-au pierdut prieteni sau membri ai familiei în închisorile comuniste jertfele celor care au luptat pentru libertate. Graficiană de mare forță, artista pune tehnica în slujba spiritului, astfel încât crezul regăsit în titlu devine mai mult decât un laitmotiv, devine motorul vieții în sine. Sfinții închisorilor, așa cum sunt adesea numiți cei care au murit sau care au suferit cumplit în închisorile politice din anii ’50 ai secolului trecut alcătuiesc prin mijlocirea Elenei Murariu o frescă a sacrificiului suprem. Ușa unei celule de închisoare sprijinită de perete într-un colț devine suport pentru una din lucrări, iar pânza albă pe care sunt „zugrăvite” chipurile celor care s-au sacrificat pentru libertate acoperă sugestiv o intrare într-un alt spațiu, o gaură dintr-un zid care capătă valoare și conotație artistică datorită includerii în circuitul expozițional. Sunt câteva mărturii indirecte ale sacrificiului acelor oameni, pe nedrept astăzi uitați sau, și mai rău, cu o posteritate confiscată de un partid politic de extremă dreapta (n.m.:există în spațiul public actual o percepție falsă extrem de dăunătoare – asocierea celor care au făcut închisoare politică cu mișcarea legionară). Cât de nedreaptă este soarta uneori, dar și cât de nerecunoscători putem fi față de acești oameni, care au crezut în libertatea cuvântului și libertatea de expresie, atât de mult, încât au plătit cu ani de temniță grea pentru ca cei de după ei să poată avea dreptul de a face opoziție, de a spune nu.
Am urcat la etaj, gândindu-mă că voi asista la o conferință despre umor și atât. La urma urmei, știam despre activitatea lui Ioan T. Morar, mă așteptam să vorbească despre Radio Erevan și Bulă (ceea ce s-a și întâmplat), despre brigăzile artistice și cele studențești (a vorbit și despre ele, nu m-am înșelat), dar nu mă așteptam ca toate aceste forme ale umorului în vremea lui Ceaușescu să capete alte valențe, altă consistență. Dacă la parter am avut parte de o expunere a celei mai dure forme de rezistență a românilor în fața unui regim cu adevărat opresiv, la etaj am avut parte de o trecere în revistă a unei alte forme de rezistență, una adaptată timpurilor și care se folosea intens de nevoia de putere și dominație a soților Ceaușescu și a camarilei acestora. Se schimbase conducătorul, altă personalitate, altă viziune de a conduce decât cea a lui Gheorghiu-Dej, alte timpuri, alte contexte istorice. Conferința lui Ioan T. Morar a întregit o viziune trunchiată asupra rostului umorului în timpul unui regim opresiv, de stânga în cazul de față. Parodiile, epigramele, textele care exacerbau calități sau care rostogoleau minciuni doar pentru a satisface orgoliul conducătorului suprem, bancurile și emisiunile radio, toate au avut rostul lor, au căpătat sens și valoare mai ales după căderea regimului comunist. E complicat să înțelegi dimensiunea unui fenomen când faci parte din el, dar lui Ioan T. Morar i-a ieșit acest lucru, fie și pentru că niciodată nu s-a identificat cu un singur rol, dar și pentru că îi reușește să fie mai tot timpul în cel puțin două bărci, fără să-și piardă echilibrul sau, mai rău, să se scufunde. S-a râs mult, cu poftă chiar la unele situații de un ridicol greu de perceput de tinerii de astăzi, aici găsesc binevenite explicațiile suplimentare ale conferențiarului, pentru că în sală era public divers din punctul de vedere al vârstei. Am plecat spre casă când întrebările din sală încă nu erau epuizate, iar faptul că văzusem la câțiva dintre participanți cărțile scrise de Ioan T. Morar de-a lungul timpului mă face să cred că s-a prelungit destul de mult întâlnirea.
Cristi Pătrășconiu l-a prezentat pe Ioan T. Morar făcând aluzie la titlul celui mai recent volum de poezie scris de el, Când plouă mă numesc altfel. Poate că cei din sală au văzut un altfel de Ioan T. Morar conferențiind, mie îmi place să cred că am urmărit un profesionist al umorului de calitate, dar și un scriitor care știe să ajungă la cititorii săi pe căi mai puțin bătătorite.
***
Ciclul de conferințe „Justiția memoriei”, organizate de Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Fundația Spandugino, coordonate și moderate de jurnalistul şi eseistul Cristian Pătrășconiu, propune idei și dezbateri în jurul unor teme de ardentă actualitate, reliefând rolul și importanța memoriei în evocarea și înțelegerea faptelor petrecute în perioada comunismului, sistem politic ce a provocat cele mai multe victime din întreaga istorie a umanității.
Titulatura conferințelor pe care le derulează, în parteneriat, Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Fundația Spandugino este inspirată de o formulă celebră a cărei autoare este Ana Blandiana: „Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție”.
***
Fundația Academia Civică a fost întemeiată ca urmare a sugestiei Consiliului Europei de a crea o fundație care să realizeze şi să administreze proiectul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenței de la Sighet, adoptat de înaltul for internațional.
Proiectele Fundației Spandugino consolidează un model cultural al responsabilității pentru un viitor mai bun, în jurul a trei axe esențiale: reorientarea către valorile profund umane și viața spirituală autentică, educația insuflată de mentorii slujitori ai marilor idei, recuperarea memoriei ca sursă a posibilităților vii ale trecutului.
Pieptarul cu poezii, 2024, text de Florin Constantin Pavlovici – Tortura, pe înțelesul tuturor.
Lucrare din expoziţia Libertate, te iubim!
***
Expoziția Libertate, te iubim! este găzdită de Fundația Academia Civică, str. J.L. Calderon, nr.66. Program de vizitare: luni – joi 9-17, vineri 9-14. Intrarea este liberă.
